Sirius

Douăzeci și patru

DEACON

Se numea Festivalul Gheţii, însă eu l-am numit întotdeauna Tortura Inimii. În serile de după Ajunul Crăciunului, timp de trei zile consecutive, primarul Jerry îşi pusese în gând să organizeze aceste reuniuni sacre, să transforme Manhattan într-o curte imperială puţin mai luminoasă decât sala de mese din Hogwarts, şi să privească turmele de locuitori afişând zâmbetele false la fiecare apariţie neinteresantă. Îmi amintesc una dintre poveştile puţin cam plictisitoare ale bunicii, cum că primarul se trezise în mijlocul nopţii, asudat şi electrocutat de spasme, dar acostat de o idee pe care niciun primar nu o mai avusese până la momentul respectiv. Să fim credincioşi, să fim mai buni şi mai comunicativi, măcar în pragul acestei sărbători sfinte. A fost cea mai stupidă poveste pe care mi-a spus-o bunica. Am urât Festivalul Gheţii de mic copil.

Mi-am tras mai bine cozorocul pe cap, pufnind degajat din locul meu restrâns. În ipostaza în care mă aflam, se dovedea a fii o misiune imposibilă să pot schiţa orice fel de bucurie. Oamenii nu puteau înţelege că Deacon Siley se transformase într-o fantomă. Bântuiam în locurile în care era necesar să mă afişez cot la cot cu părinţii mei, dar niciodată nu eram prezent. Nici măcar o dată.

Mintea mea era conectată doar la durerea masivă din corpul meu. Trăiam o durere insuportabilă şi mi-aş fi dorit să o opresc, dar fiecare moment pe care îl trăiam îmi aducea aminte de ce merit acestă suferinţă.

Fusesem un nenorocit. Confuz, dar la fel de nenorocit.

Chiar dacă toată lumea încetase să mai vorbească despre ce s-a întâmplat în noaptea balului, nimeni nu a uitat. Momentul în care am ieşit din bibliotecă alături de Hannah, răvăşiţi, a fost imortalizat pe prima pagină a revistelor. Nici nu puteam să mă gândesc la durerea lui Scar fără să simt silă faţă de propria persoană.

Dar zilele au trecut cu lentoarea morţii şi uite-mă aici, încă viu, ţeapăn, în mijlocul a sute de oameni care îmi afişau câte un zâmbet cald, doar pentru că păream un asasin sub acoperire. Multe mâini străine mă îmbrăţişau, multe glasuri mă încurajau şi mulţi ochi îmi spuneau cât de jalnic am devenit pentru acest loc.

Am oftat, strângându-mi pumnii în buzunarele paltonului.

Instalaţii strălucitoare atârnau de copaci, decorând trunchiurile groase cu un muşchi de lumină orbitoare, plasat la intrarea pe fiecare alee. L-am observat pe micul Alexander, nepotul primarului, înfulecând cu poftă tocăniţa proaspătă pe care Anne a pregătit-o special pentru acest eveniment, apoi dădu fuga până la scena împovărată cu oameni de zăpadă şi elfi, acolo unde Moş Crăciun şi câteva crăciunițe dansau alert pe Last Christmas. Una dintre ele era chiar Eleanor, îmbrăcată într-o rochiţă puţin cam sumară, dar extraordinar de potrivită pentru constituţia ei. Aproape am simţit o emoţie când s-a oprit din dansat şi mi-a făcut copilăreşte cu mâna. Mi-am împins bărbia înainte în semn de salut şi imediat mi-am mutat privirea spre tarabele de mâncare. Soiurile diferite de dulciuri îmbinau în aer un miros greu şi insuportabil pe care nu-l puteam inspira fără să-mi exprim dezgustul.

Însă, după atât de mult timp, oamenii erau fericiţi. Mama zâmbea fără să simtă umbrele tristeţii pe buze, iar eu nu-mi permiteam să le înlocuiesc spiritul Crăciunului cu dizgraţia mea completă pentru viaţă. Plus că, ieri se întâmplase ceva ce nimeni, nici măcar Atotputernicul, nu putea explica. Moştenirea familiei Siley apăruse la uşa noastră ca o minune sfântă. Inelul mamei de căsătorie.