Lângă Inima lui Zakar

Capitolul 18: Gruparea Acton

Auzeam țipete furioase de la parter, mârâituri și înjurări urlate. Deasemenea, glasul blând al mamei care încerca să își calmeze fiica nu era de foarte mult ajutor. Orion zbiera, Cora țipa și mai tare la el, apoi era imobilizată de către actoni. Toate acestea se repetau în continuu, deoarece nimeni nu ceda, mai ales sora mea cu păr și temperament de foc.

Îmi mușcam limba ca să tac, forțându-mi mâinile să-mi împacheteze hainele cât mai repede. Amenințarea cu moartea a Corei mă tot bântuia și aveam impresia că ea va sări pe mine în momentul în care vom coborî. Mă concentram pe situația de față ca să nu îmi mai răsune în urechi vocile tuturor persoanelor pe care le cunosc. Un troler era deja plin cu o jumătate din lucrurile mele, fară niciun centimetru liber. Mai aveam zece minute să fiu liberă în camera mea. Nu voiam să fiu târâtă la parter pentru că nu am reușit totul, așa că mă grăbeam.

Ușa camerei mele era deschisă, iar în tocul ei stăteau doi actoni: Zakar și bărbatul care a stat în stânga mea în mașină. Aveau pistoale îndreptate spre mine, însă statura lor intimidantă s-a diminuat în momentul începerii țipetelor. Actonul necunoscut era serios, în alte cuvinte, la datorie, însă Zakar se sprijinea cu spatele de perete, cu picioarele lungi îndreptate spre tovarășul lui și privea pe hol, încercând să vadă ceva din cearta Corei cu Orion. Expresia lui crispată aproape m-a făcut să zâmbesc.

Din cauza a ceva necunoscut, mă simțeam ușurată că Zakar arăta ceva diferit de indiferență și amuzament batjocoritor. Era o altă persoană cu părul brunet aranjat, cu pielea strălucitoare și ochii verzi mai deschiși. Amintirea feței lui acoperite de praf și a ochilor lui furioși îmi dădea fiori. În schimb, amintirea micului accident în care fața lui a fost ilegal de aproape de a mea m-a făcut să scrâșnesc stânjenită din dinți.

Mi-am lins buzele uscate și am aruncat o ultimă privire spre actonii concentrați pe ceartă, apoi am scos telefonul din buzunarul pantalonilor. M-am întors în așa fel încât cei doi bărbați să nu vadă obiectul negru, acțiunea amintindu-mi de zilele de școală când copiam la majoritatea testelor. Un nod în gât mi se formează când citesc mesajele lui Jakoda.

'Actonii au arme de rezervă în portbagaj. Ai grijă.' - Jakoda

'Mi se pare că cea din față șchiopăta. E o țintă ușoară.' - Jakoda

'Încearcă să îi duci spre secțiunea de evacuare. Pot detona o bombă de acolo, poate le explodează o mașină.' -Jakoda

'Nu, stai. Au GPS spre casa ta. Și nu te risc pe tine.' - Jakoda

'Îmi citesc mesajele și realizez că mă comport ca un psihopat.' - Jakoda

'Ai ajuns la casa ta?' - Jakoda

Clipesc lacrimile din ochii mei și arunc niște hanorace în cel de-al doilea troler ca să nu par suspicioasă. O mișcare greșită și o să am un glonț în cap, dar, la naiba, prietenul meu știe cum să lovească fix în inima mea tremurândă. De el îmi va fi cel mai dor.

'Da, sunt acasă. Plecăm peste câteva minute. Nu îți pot scrie cât timp sunt în mașina lor.' - Astrid

Răspunsul lui vine mai rapid decât ajung țipetele Corei la urechile mele.

'Planul meu e încă valabil. Te pot aștepta la portalul de lângă târg.' - Jakoda

Mă încrunt și scot un pufnet silențios. Nici într-un milion de ani nu voi risca viața sau titlul prietenului meu. Nu vom fugi împreună în lume dacă asta înseamnă că el va renunța la tot pentru care s-a pregătit întreaga lui viață.

'Îmi pare rău.' - Astrid

Cu un suspin pe care aproape l-am scos și în realitate, îmi pun telefonul pe silențios și îl vâr înapoi în buzunar. Continui să arunc în troler hainele ce au rămas împrăștiate pe rafturile dulapului, inclusiv un tricou personalizat dăruit de Jakoda pe al cărui spate scria cu litere îngroșate: Sunt cel mai responsabil om din lume. Îmi înghit agonia și închid trolerul, apoi mă ridic în picioare, atrăgând atenția actonilor.