Iubirea Unui Emir

Capitolul 13

Karim se trezi dimineața odihnit cum nu mai fusese de săptămâni bune. Asta, se gândea el, se datora ființei micuțe care dormea lângă el. Să o țină în brațe pe Aida și să poată să îi inspire parfumul era un vis devenit realitate. În timp ce o privi, un zâmbet larg îi lumină fața. În poziția în care dormea, cu corpul ei micuț așezat pe jumătate pe al lui, lui Karim i se păru cea mai frumoasă priveliște pe care ar fi putut să o aibă dimineața. Era adorabilă cum își ținea pumnul aproape de față ca un copil micuț. De fapt ea era un copil. Bine nu chiar un copil,  avea 19 ani, dar era foarte tânără.

Ceasul de pe noptieră indica ora șapte. Acum ar fi trebuit să se ridice și să se pregătească pentru ziua respectivă, dar nu putea. O privi timp de o jumătate de oră cum dormea, apoi se ridică atent să nu o trezească. O sărută tandru pe frunte și se îndreptă către baie. După câteva minute ieși din cameră cu un zâmbet tâmp pe față. Se simțea foarte fericit. Știa însă că ea nu va renunța la planurile ei dar totuși simți că aseară făcuse un pas important spre câștigarea inimi ei.

Parcurse coridoarele până ajunse în unul dintre birourile lui de la palat. De obicei nu lucra la palat, dar de când s-a căsătorit cu Aida dorise să fie mereu în preajma ei. Chiar dacă nu putea să petreacă atât de mult timp cu ea simplul fapt că erau sub același acoperiș îl liniștea.

Omar, asistentul lui, îl aștepta deja în birou și începu să enumere ce avea programat pentru astăzi. Cuvintele lui treceu pe lângă urechile lui Karim care privea în gol pe geam.

Trebuia să facă ceva ca Aida să îl ierte. Să îi ofere un cadou?
Nu. Aida s-ar fi gândi că dorea să îi cumpere iertarea.
Să îi cânte poate un cântec? Nu a mai cântat de câțiva ani, de când a devenit emir. Chitara lui era uitată într-o cameră din palat, și chiar dacă nu a uitat cum să cânte la ea, întrebarea era ce cântec?

Oftă. Trebuia să se gândească la ceva și asta cât mai repede. Era atât de afundat în gânduri că nu îl văzuse pe Hakim doar când acesta întră în raza lui vizuală. Acesta stătea drept cu privirea în jos și cu o expresie de vinovăție pe față.

-Amână tot ce am de făcut pentru astăzi Omar.

Omar ar fi vrut să protesteze dar în schimb încuviință. Atunci când emirul dădea un ordin trebuia îndeplinit fără obiecție.

-Și poți să te retragi.

Omar făcu o plecăciune și plecă. După ce acesta ieși din birou o tăcere stânjenitoare se lasă între Karim și Hakim.
Hakim știa că a greșit. Trebuia să se ferească la timp, era datoria lui să fie mereu în alertă. Pentru prima dată a lăsat garda jos în fața altei persoane decât emirul, și acum aștepta să fie bătut, omorât sau deportat din emirat. Primele două variante erau mult mai favorabile decât ultima. Pentru un om din Hufarat să fie alungat din țara lui și să îi fie interzis să se mai întoarcă vreodată, era o pedeapsa mai rea decât moartea. Totuși oricare ar fi pedeapsa lui o va accepta cu demnitate. Cu toate că a crescut cu Karim și erau prieteni, el rămânea totuși Emirul Hufaratului iar greșeala lui va fi judecată nu de prietenul lui Karim ci de Șeicul Karim bin Kalifa bin Hamad Al Nasser, Emirul statului Hufarat.

Karim îl privea pe cel care i-a fost alături din copilărie. Aveau aceeași vârstă de-aceea l-ea fost ușor să se împrietenească când erau copii. S-au jucat, râs, învățat și luptat împreună. Karim îl considera mai mult decât un prieten sau gardă regală, îl considera frate. Știa că Hakim îi era foarte loial și că și-ar da viața pentru el, de-aceea orice pedeapsă iar fi dat el acum acesta ar fi accepta fără să protesteze.

-Te voi ierta, zise Karim în timp ce se ridica de pe scaun și se îndrepta spre Hakim, dar cu o condiție.

-Orice ordonați Emirule!