Drumul spre inima ta

14. Sunt măgulit

CAPITOLUL 14

Mai era puţin până la Crăciun. Jumătatea lunii decembrie lăsa urme vizibile, mai ales schimbări ale vremii. Nu ştiu de ce meditam la asta în timp ce priveam pe geam cum frumuseţea oraşului Providence este acoperită treptat cu un strat subţire de nea. Şedinţa nu îmi atrăgea în mare parte atenţia căci gândul mi-a fost departe de când mi-am terminat prezentarea, care fără falsă modestie a ieşit foarte bine. Consiliul format din trei femei şi patru bărbaţi în frunte cu domnul Ross au dezbătut pe larg toate aspectele proiectului. Am fost mulţumit de aprecierile şi laudele lor şi ei la rândul lor au fost mulţumiţi de munca mea. Desigur mi-au atras atenţia cu privire la câteva măsurători care nu se potriveau, dar eram încă în faza de proiect deci asta însemna că mai puteam modifica ici colo câte ceva.

- Am întâmpinat ceva dificultaţi la vânzarea apartamentelor? Întreabă Yasmine Jagger, reprezentanta venită din cadrul primăriei.

Alături de ea şi de consiliu, în sală mai erau prezenţi Sara - asistenta mea, Diana şi Mick Pembell - avocaţii firmei care sunt soţ şi soţie, doi investitori asociaţi de-ai lui Ross şi spre dezamăgirea mea Vivien Ross.

- Am semnat deja primele 7 contracte de vânzare-cumpărare. Sunt în total 56 de apartamente, dar se pare că vânzarea lor merge uşor. Le-am oferit 11 euro pe metru pătrat ceea ce e suficient de mult luând în considerare stadiul în care se află zona, spune Mick hotărât.

- Mai mult decât atât, faptul că majoritatea proprietarilor au apartamentele date în chirie şi nu le mai folosesc este un plus. Argumentează Diana.

- Ca să nu mai vorbim de faptul că apartamentele nu sunt în cea mai bună condiţie. Majoritatea oamenilor nu realizează ce vrem să facem, dar şi dacă ar şti, nu ar înţelege utilitatea unui proces de o asemenea anvergură, continua Mick.

- Asta e foarte bine! Spune Ross trăgând dintr-o pipă. Îşi freacă gânditor barba rasă la perfecţie. Dacă cer mai mult rămâneţi fermi pe poziţii. Nu urcaţi preţul la mai mult de 14 euro. Amărâţii ăştia nu merită nimic.

- Tată! Protestează Vivien.

- Îmi pare rău draga mea, ăsta e adevărul.

Vivien îşi dă ochii peste cap şi se aşează îmbufnată pe scaun. Atitudinea ei de copil de grădiniţă mă amuză şi mă mulţumeşte deopotrivă. Scanez străzile de la geamul uriaş al clădirii şi văd agitaţia care domneşte afară. Nu le-am cumpărat cadouri alor mei de Crăciun încă şi sper că apuc şi eu puţin timp liber, dar mai ales sper să mai găsesc ceva de cumpărat.

- Presupun ca am luat în considerare totul până acum. Vreau apartamentele alea vândute până la anul. Spune Ross ferm. Asta înseamnă mai puţin de trei săptămâni. Vreau un an strălucitor care să deschidă noi oportunitaţi spre dezvoltare. Vreau să fim cunoscuţi în toate Statele şi vreau mall-ul ăla neapărat! Diana, Mick face-ţi-vă treaba. Domnilor sper că dragul de Lucien v-a furnizat toate informaţiile necesare cu privire la proiectul nostru. Acum, avem ceva întrebări? Stomacul meu chiorăie şi toată lumea începe să râdă. Zâmbesc încercând sa par neafectat.

- Să ne vedem cu bine la anul atunci! Spune Ross. Bravo băiete! Ai făcut o treabă bună. Mă bate cu palma pe umăr şi apoi mă îmbrăţişează. Toţi cei prezenţi se ridică în picioare şi ma apaludă. Sunt măgulit. Primesc felicitări şi îmbrăţişari şi de la restul. Vivien mă priveşte cu ură şi iese din sală scoţând fum pe nări. Nu trebuie să fie geloasă pe succesul meu, putea de la început să vină de partea bună a baricadei.

După ce toată lumea iese rămân singur cu gândurile mele. O sun pe Sara și o rog sa îmi rezerve o masă de două persoane la Julien's. Cred ar fi bine să îmi sărbatoresc succesul cum se cuvine. Îmi verific ceasul și văd că e trecut de cinci. Nu pot să cred că am stat atâta în sedinţă. Nu degeaba stomacul meu se zvârcolea pe toate părţile.