(Să se asculte Wren's Lullaby și A Song About Staying Positive, în această ordine)
Nu prea se schimbaseră multe. Ningea și nu se mai oprea. Era rece, totuși nu era rău. Nici frumos nu puteam să zic că e. Știam ce văd și asta-i tot. Ningea pe campie, până-n deal și peste bătrâna pădure. Doar ningea. Drumul robust, din pietre părea că-și sapă singur groapă, cum de lume se-ascundea și cu zăpadă invelea. Era calm. Nici bine, nici rău. Era, și nimic mai mult. Era și atât. Era.
Plecasem cu oră-n urmă după mure, zmeură și alte fructe. Le strângeam într-un coș frumos, destul de mare, din răchită împărțit în două pe fiecare parte, sau cu 4 compartimente. Nu-mi mai rămăseseră multe de adunat. Așadar, conștientizând că planta cea mai apropiată urma să fie ultima ale cărei fructe le recoltam azi, m-am aplecat pentru ultima oară, mai întai lăsându-mă jos, pe vine, și simțind cum oasele mi se freaca unele de celelalte, și apoi arcuindu-mi spatele, ca apoi sa îmi pot întinde mâna printre tulpinile lor țepoase și eventual să iau fructele fără a-mi tăia mainile. Din păcate, ca de obicei, tăieturile nu au fost evitate, însă fructele arătau bine. Erau cărnoase, iar culoarea lor era violentă și plină de viață, de parcă era gata să-și împrăștie puțin din sine prin împrejurime.
Punându-le la loc, peste maldărul de fructe, m-am ridicat, mi-am scuturat hainele și am luat-o din loc.
Pașii mi se îngreunaseră puțin, odată cu venirea iernii, din cauza înălțimii până la care se ridica stratul de zăpada și a faptului că deasupra marelui glob, un mare soare, bătrân, care se chinuia să apună, topise cu câteva ore în urmă primii centrimetrii de omăt care acum înghețaseră. Era greu și complicat, însă nu conta. Sarcina e tot ce-mi exista.
Ajuns la copac, am lăsat coșul pe jos, lângă trunchi și mi-am târșit picioarele până la barieră, unde una după alta, mi-am lăsat palemele să facă contact cu suprafața ca din sticlă a acestuia.
"ha.." am suspinat, cât cu o mișcare cursiva, de parca-ș fi o barcă plutind pe o mare liniștită
, am împins bariera, extinzându-mi teritoriul pentru a cuprinde o mică parte din oraș: piața.
Eram familiarizat cu procesul. Nu mai eram uimit de nimic, deci mi-am luat coșul cu o aplecătură aproape la fel de obosită ca mine și m-am întors pe drum, de unde am continuat spre piață.
Pe drum n-am dat de nimeni. Eram doar eu. Eu și răsuflarea mea creatoare de aburi, până am ajuns în piață. Sosirea iernii asista pozitiv această obligație. Cumva mă ajuta și relaxa. Poate puțin prea mult, dar nu asta era important. Cu capul în jos, am recreat același traseu pe care îl repet lunar și m-am dus la taraba domnului Deceneu, o ființă fantomatică, ca restul din piață, de fel. O vietate nematerializată, dar cu care puteam comunica.
Schimbul fiind finalizat, am mai privit o ultimă oară în jurul meu, văzând fantomele și fiind răsplătit la fel, adică cu multe priviri, am plecat.
Degetele nu mi le mai simțeam de mult. Sau mai bine spus, nu simțeam ce fac. Asemanator, trăiam simțind o înțepătură constantă.
Pe drum constatasem că în neatenția mea anterioară, cumpărasem și niște carne. Îmi plăcea carnea gătită mult. La fel și lor. Mă bucuram că urma să îi surprind. Mă bucuram că o să mai zâmbească puțin. Mă bucura.
Apropiindu-mă de pom, am repetat același proces, însă în loc să împing vreo barieră, m-am deplasat până la marginea propusă, am închis ochii, iar zidul a venit ca un super magnet îmbrățișându-și opusul. Sau cum avea ea să fie pentru mine.
Acum că bariera ajunsese în locul inițial, cel natural, am pus mâna pe mânerul coșului, și am mers, însă nu înainte să mă mai uit o dată, relativ rece, în distanță, la orașul pentru mine tăinuit.
Drumul spre casă nu putea fi mai obositor. Gândeam și tot gândeam, orientându-mi privirea la coroanele copacilor apoi "acele" pinilor. Îmi proiectam, în cap, povești despre o altă viață, însă nu cu vreo dorință particulară de a-mi schimba viața. Pe fundal soarele de oră târzie, încă se chinuia să apună, plângând și acoperindu-mi zarea cu lacrimi roșiatice, în timp ce eu mă chinuiam să mai rămân în toiul frumuseții iernii. Pe cer, formația triunghiulară de păsări, parcă nici albe, dar nici negre, își repetau estatic dansul, fugind în depărtare. Și așa a tot fost până când asemenea oricărui alt drum, la iveală a ieșit și sfârșitul. Fie că mi-aș fi dorit, sau nu și am intrat în casă.
Urcat în cabană, am depozitat rapid toată mâncarea cumpărată, și am dat să ies afară, din nou. Îmi plăcea mai mult să stau afară, indiferent de cât de frig ar fi fost. Afară eram liber și expus la risc. Afară simțeam că trăiesc.
În seara aceea am stat la copac. La stejarul meu de pe dealul ce veghea orașul. Cel cu ramurile răsfirate și mai bătrân ca viața-n sine. În același loc unde stăteam zile în șir, rezemat cu spatele de masivul trunchi, cu corpul îndreptat spre casa mea, fiind acompaniat doar de auria lună și mândra minge de foc care se alergau încontinuu, într-un joc de leapșa, pe lângă mine. Foamea nu o mai simțeam de mult. La fel era și cu frigul. Ușor ușor cedam. Se întâmpla exact ce îmi doream. Muream și mă bucuram. Până când, fără să realizez, de undeva de după barieră, sprijinită de copac, s-a auzit o fată.
Acum mi-e clar de ce tot stai aici.
E frumos, a vorbit, liniștită ca unui prieten.
Ochii mi s-au deschis, pupilele dilatat, foamea și durerile dispărut, părul încrețit, pielea făcut de găină, apă opărită mi s-a scurs lent pe obraz pe măsură ce un număr inimaginabil de sentimente de la extaz până la tristețe m-au lovit, gheața și zăpada dezghețat și vară s-a făcut.
