(Să se asculte: "Vignette: Pancea", apoi "Big Black Car")
Îmi aduc aminte până și acum, fără să știu ce să simt, modul în care, așa cum erau, cuprinși de entuziasm, mă tot ghidau și-mi povesteau despre tot ce îi rugam, cum ca pe un mic copăcel de avocado, cu povești spectaculoase despre spațiu sau matematică mă "hrăneau" și sub "lumina" incubatoare a iubirii mă țineau sau cum până și-n ruptu' capului încercau să facă cumva să-mi fie bine, fie că le reușea sau nu. Erau stupizi, dar totuși, drăguți fără îndoială.
Aș vrea să cred că mai există până și puținul ăla de sentiment în mine care să-mi provoace o stare de dezgust, îndreptată spre comportamentul meu și mai ales faptul că după mediul ideal pe care l-am primit, eu nu am oferit nimic în schimb, dar nu există. Nu știu să simt nimic. Nici furie, nici tristete, nici fericire, nici dezgust. Nici nimic.
Dar ei tot mă învățau și-mi detaliau despre cum să am grijă de aproape sau la acțiunile celor din jur, dar cumva, au uitat de cele care mă afectează pe mine. Însă doar într-o oarecare măsură. Știu să mă comport și mereu am știut, însă nu aceasta este problema pe care încercam să o scot în față, pentru că nici eu nu știu care e. Poate sunt prost, bolnav sau blestemat de vreun zeu. Oricum, probleme există.
Una dintre ele mi-a ieșit chiar atunci în față. În ziua în care am cunoscut-o. Eram așa obișnuit cu călătoriile mele cu balonul cu aer cald în care și de la altitudinea aia absurd de mare și cu 8 straturi de haine pe mine tot reușeam să-i vad pe toți din afara barierei, în starea lor naturală, dezbrăcați, sau cu toate cărțile pe față, încât când a venit, am rămas surprins (prost lmao).
(Aici se schimbă melodia la Big Black Car)
Totuși i-am răspuns. I-am dat dreptate printr-o replică monosilabică tipică modului meu de a conversa. În schimb, după ce a mai tras un fum din țigară și a aruncat chiștocul undeva în depărtare, mi-a răspuns cu unele dintre cele mai înduioșătoare propoziții care mi-au fost adresate vreodată.
Eu sunt Zia! Tu?
Așadar, am început să ne cunoaștem și să ne pictăm reciproc, îngrijindu-ne prietenia ca pe un mic copilaș.
Dar întorcându-mă la subiectul despre pictură, mereu m-am considerat o persoană binecuvântată în acest domeniu. De multe ori picturile mele erau apreciate și împinse în categoria tablourilor hyper-realistice, așa că mă așteptam ca experiența dobândită să mă fi ajutat, însă nu s-a dovedit a fi de folos. Orice aș fi creat ajungeam să tai, fie din pricina faptului că mai adăugă ea ceva sau gândeam eu prea mult. Oricum, e păcat căci n-am văzut-o niciodată. Nici măcar îmbrăcată. Degeaba-m încercat și mi-am dorit, că în final am fost un ipocrit. Ceream fără să dau.
Zile-n șir am continuat așa, hoinărind, pe timp de vară, inocent, minunându-mă de tot ce vedeam pe drumul spre copac, în timp ce mă gândeam la desenul creat. Fiecare întâlnire mă entuziasma și stârnea din ce în ce mai mult. De fiecare data parcă îmi venea puțin mai mult să mă bucur și să cânt, dar în același mod în care mă stimula, mă și seca, iar mici fărâme de iarna sau primăvară apăreau. Totuși nu-mi păsa ce mi se întâmpla, întrucât tot ce îmi doream vara, îi era fericirea. Era ciudat. Mă simțeam din nou ca un începător. Ca un copil mic. Un bebeluș, de unde mi-a și dat porecla: "baby". Era ciudat. Cred că o iubeam. Defapt știu că o iubeam.
Lunile treceau, iar eu mă păcăleam că o cunoșteam. Dar sunetul pe care buzele ei îl făceau când zâmbea deveniseră de mult o apariție rară atunci când era cu mine. Ca atare, la rândul lui, timpul dintre întâlniri s-a dilatat, iar anotimpurile au început să se bată între ele. Cu toate acestea, când eram cu ea, vara mereu câștiga.
În același timp în care drumețiile spre întâlnire ajunseseră ca orice altă-ntoarcere. La fel de mizerabile, pierzătoare și lipsite de sens, s-a și terminat. S-a îndepărtat și povestea noastră s-a-ncheiat.
Am rămas din nou, cum am fost odată. Singur și chinuindu-mă să avansez.
