Sirius

Douăzeci și nouă

SCARLETT

„ — Am o surpriză pentru tine, îmi spune domnul Henrick. Haide, scumpa mea, deschide ochii.

Nu vreau să deschid ochii, pentru că nu pot. Durerea mă subjuga în fiecare moment, îmi simt faţa ca un balon pe cale să explodeze. Noaptea trecută domnul Henrick a fost tare supărat pe mine, mi-a fost foame, aşa că am încercat să fug câteva minute din subsol. A fost o greşeală fatală, însă acum o plătesc cu vârf şi îndesat. Oricum nu păstrează mâncare de pe o zi pe alta, ceilalţi copii de la etaj ar fi mâncat-o deja pe toată.

Mă adâncesc mai mult în colţul meu, ascunzându-mă în spatele şuviţelor murdare de păr. Nu-mi place cum miros, pielea mea e vânată şi plină de praf, iar cămăşuţa subţire cu care sunt îmbrăcată e plină de sânge. Încerc să respir, dar sfârşesc prin a suspina muțeşte.

— Scarlett, am spus să te uiţi la mine! a ridicat tonul. Scumpo, nu vreau să fiu furios pe tine din nou.

Îmi ridic un colţ al fetei, deşi nu pot vedea nimic decât un deal de brumă neagră. Mă străduiesc să clipesc, dar sunt paralizată. Oare voi rămâne paralizată pentru totdeauna?

— Of, ce fetiţă frumoasă! mă admiră sublim, lăsându-se în genunchi în faţa mea. Arăţi minunat, nu pot să cred că eşti a mea.

Instinctul îmi spune să-i evit privirea şi să mă retrag la colţ, însă nu ştiu dacă există ceva mai tenebros decât ceea ce s-a întâmplat deja. Nu mai sunt speriată de el, nu mai sunt speriată de monstrul care mă mângâie cu degetele lui murdare şi mă împunge în obraz cu una dintre unghiile lui ascuţite. Poartă o pelerină sfâşiată de toamnă şi aceleaşi haine împuţite de săptămâna trecută.

— Pentru că ai fost fetiţă cuminte, te iert pentru ceea ce-ai făcut azi-noapte. Am un cadou pentru tine, râde şi scoate din sacoşa lui o oglindă. Uite, este perfect. Asemenea frumuseţe nu poate fi ascunsă de nimeni, Scarlett.

Se apropie de mine, forţându-mă să privesc în bucata ciobită de sticlă. Prima dată nu pot distinge nimic, întunericul din subsol şi umbra lui zveltă îmi înceţoşează privirea. Apoi mă oblig să clipesc de câteva ori până când îmi simt durerea desprinsă de corp.

Îmi astup răcnetul în pumn. Creatura din faţa mea îmi imită mişcările şi vreau să se oprească, dar când eu ţip şi plâng, la fel face şi ea. E speriată de mine sau poate că eu sunt speriată de ea. Are pleoapele umflate cât două mingii de ping pong, aproape că nu-i pot observa culoarea vie a ochilor de iarbă. În colţul gurii i se prelinge o viță de sânge, are o adâncitură deschisă în piele, cu siguranţă o doare. Cineva îi făcuse rău şi mă durea sufletul, dar cu toate astea, tot o creatură rămânea.

— Eu sunt, suspin printre buze. Eu... eu sunt.

Henrick a lăsat oglinda jos, zâmbind cu satisfacţie.

— Durerea e incredibilă, Scarlett. Te face să arăţi ca o păpuşă. Să nu renunţi niciodată la ea, altfel o să-ţi pierzi tot sensul vieţii.

Durerea mă face să fiu ca o păpuşă. Nu e corect, dar e ceea ce spune domnul Henrick. Nu mai vreau să mă privesc în oglindă niciodată. Urăsc oglinzile."

Mi-am ridicat capul din cătuşele care îmi sugrumau încheieturile şi am privit drept înainte spre oglinda din faţa mea. Aş fi ţipat ca din gură de şarpe dacă aveam un glas de care mă puteam folosi. Vedeam o piele albă, fără viaţă, care se întindea în jurul obrajilor, două cearcăne săpate adânc sub ochi, o rană subtilă deasupra buzei, provocată de o noapte lungă de săruturi, şi o durere inimaginabilă care năsădea în mine constant, ca o grenadă ce nu putea răbufni. Nu arăam ca o păpuşă, eram din nou o creatură. Creatura lui Henrick.