Din întâmplare

E greu.

-Ce dor mi-a fost de tine..

Am spus îmbrățișând-o strâns.

-Și mie... Îmi pare rău dacă te-ai îngrijorat..

A răspuns uitându-se la mine. Ochii ei mari îmi fixaseră privirea. Era frumoasă chiar și plină de răni. Avea sânge uscat pe față: un fir lung și roșu închis întărit. Se lovise la picior și cap. Fiind vânătă și verde pe locuri mici. Avea vânătăi și tăieturi peste tot,iar sprânceana ii era lovita aproape de sfârșit.Of micuța de ea....

-Te iubesc, Lia.

-Și eu, Cristi..

-Vrei să fii iubita mea?

Am întrebat rușinos. Nici toate vânătăile din lume nu puteau ascunde frumusețea ei și după sperietura trasă simțeam că este tot ce am nevoie în viața asta.

-Da. Te iubesc așa mult.

Și eu.... Am spus sărind în sus, însă nu eram unde îmi doream. Tot în dormitorul ei cu perna în brațe rămăsesem dar cel mai dureros era că mă aflam singur. Visasem. Am început să lăcrimez atât de somn cât și de tristețe. O iubeam. Oare îi mai pot spune? M-am ridicat în viteza din pat și am început să dau telefoane. O voi găsi. Primul lucru a fost să fug la Maria. Eram conștient că era 7 dimineața și băteam cu pumnii în ușa ei, dar nu o deranja, cred.

-Ce naiba ai mă? Ești nebătut?

A întrebat somnoroasă cu părul în toate părțile și o pijama cu pisici albe pe fundal negru. Arăta ridicol, dar și adorabil, ca un copil avea trezit din somnul de prânz.

-A dispărut Lia.

-Cum să dispară?

Somnul i-a sărit instat și acum avea ochii cât cepele.

-A dispărut.

-Nenorocitule. Știam că din cauza ta va ajunge așa.

-Nu e vina mea. Nu cred. Crezi că nu mă macină destul? La ce mai vi și tu să mă bâzâi la cap acum. Ajută-mă să o găsesc!

-Doamne de ce am plecat de la ea??

-Nu știu.. Eu de ce n-am mers mai repede la ea?

-De prost. Uite ce e. Ai face bine să o termini cu ea de tot după ce o găsim, fiindcă altfel o să regreți. Îți jur.

-Ai idee de câte ori am fost amenințat de persoane cu adevărat periculoase?

-Dar nu a fost în pericol fata pe care o iubeai.

Cuvintele ei ma loveau în plin dar nu eram gata să mă afund acum. Trebuia să îmi găsesc iubita. Agonia mă cuprindea, sau era panica? Ceva mă făcea să tremur de frică pentru ea. Îmi era dor de ea.. Voiam să îi spun că pentru mine, ea e cea care mi-a dat viața peste cap.

-De unde începem?

-Nu știu. Ți se pare că am mai pățit așa ceva?

-Nu...

-Tu chiar o iubești?

-Mai mult decât pe mine.

-Ține-te de sentimentul ăsta fiindcă nu o să mai fii cu ea.

Mă uitam ca prostul la ea. Am presupus că zice asta la nervi și panică așa că mi-am continuat șirul gândurilor.

-Eu mă duc la filmări să amân ieșirea pe cinema a filmului. Tu du-te în casă și vezi dacă găsești un indiciu.

-Da șefu.

A spus dându-și ochii peste cap. Se vedea pe fața ei de scorpie că nu poate fi de încredere. De ce o iubea așa mult Lia?