Drumul spre inima ta

20. Planuri ascunse

CAPITOLUL 20

Stau ascuns sub plapumă ca o veveriţă în scorbura ei. Refuz să deschid uşa sau să dau ochii cu cineva apropiat. Stomacul îmi chiorăie ameninţător şi rezerva mea de chipsuri şi mâncare nesănătoasă e pe cale să se termine. Mă sperie gândul ăsta, căci sunt la a treia zi de stat acasă şi nenorocita de mâncărime nu mai trece. Am jupoit toată pielea de pe mine şi nicio pudră de talc sau cremă miraculoasă de mentă n-o face să mă ţină locului mai mult de 10 minute. Am dormit mai mult decât am crezut că e posibil doar ca să nu mă ridic din pat. Nici la baie n-am fost decât în cazuri extrem extrem de... sensibile. Spatele mi-a înţepenit, dar nu fac niciun efort să mă ridic sau să mă mişc. Ştiu că apoi v-a mai urma o tură de scărpinături şi nu vreau asta.

Aud uşa de la intrare cum se deschide, dar refuz să îmi părăsesc ascunzătoarea. N-o să-i mai permit Fionei sau mamei să facă haz de boala mea. Au râs cât pentru o săptămână de mine.

Am avut timp totuşi să mă mai uit peste proiectele de la serviciu, fără prea mare succes, căci orice mişcare necesita o neplăcută scărpinătură, precedată de o întreagă duzină de altele. Dar în a doua seară de când eram izolat în văgăuna mea contagioasă, mi-am dat seama şi când şi cum am luat boala. Privirea mi s-a abătut din nou asupra corpului frumos conturat care purta o rochie verde smarald până în pământ. Tusea Oliviei, febra, desenul... Într-o oarecare măsură fusese şi vina mea. Nu le-am permis alor mei să îmi dea vaccinul, căci eram un copil tare plângăcios când venea vorba de spitale. Doctorul de familie venea tot timpul şi mă consulta acasă. Nu avea nimeni voie să se apropie nimeni cu obiecte ascuţite de mine, tremuram şi când mi se lua temperatura. Făceam o criză de nervi şi mă hiperventilam ca un dobitoc încât îmi băgam toată familia în sperieţi. Robin îmi făcea în ciudă pentru că stătea cuminte şi respira în stetoscop fără teamă. Motiv pentru care fac ocazional sport şi am o imunitate de fier. 

Pătura îmi este ferită de pe cap şi soarele reflectat în zăpada de afară mă orbeşte, abia văzând o umbră translucidă. La naiba, când a nins atât? Protestez trăgând pătura înapoi şi strângând din ochi. 

- Pleacă mama.

- Domnule! Insistă Shanon trăgând de pătură. 

- Nu! Ţip ca o fetiţă căreia i-a fost ridicată fusta de colegii de breaslă. Stai puţin, eu făceam asta în generală! Ţin cu putere de pătură ca şi cum viaţa mea ar depinde de asta şi mă baricadez acolo. Mă simt expus. Shanon, ce naiba faci aici? Spun de sub pătură. 

- Am venit să vă aduc de mâncare. Fiona a plecat ieri seară şi m-a rugat să am grijă de dumneavoastră. 

- Poftim? Spun ieşind de sub pătură privind-o încruntat. Pe faţa ei dansează nişte umbre de amuzament. Cred că e tare haios să îţi baţi joc de şeful arogant, aflat la anaghie.

- A plecat la mama dumneaei. 

- Mama Fionei trăieşte?

- Desigur că trăieşte, zâmbeşte ea. Are abia şaptezeci de ani, mai are mult de dus. Fiona se va întoarce după sărbători.

- Şi mie de ce nu mi-a spus?!

Ce urât, Fiona era ca şi mama mea. Trebuia să ştiu unde e şi ce face. Trebuia s-o ştiu în siguranţă. 

- Aţi fost tare clar când aţi spus că nu vreţi să mai vedeţi pe nimeni din familie. S-a supărat destul de rău, dar presupun că dacă îi daţi un telefon şi vă cereţi scuze îi va trece. 

- Păi şi tu?

- Eu nu fac parte din familie. 

Momentan.