obișnuiam să am o stimă atât de bună față de mine. mă culcam devreme, mâncam sănătos, învățam, îmi făceam temele, eram atât de sigură pe forțele proprii...
nu m-a distrus nicio altă persoană în afară de tine.
când te-am cunoscut, nu aveam vreo intenție asupra ta. doar credeam că dacă facem cunoștiință, o să fim ca orice alți ciudați din școala noastră. tu m-ai fi salutat când ai fi trecut pe lângă mine sau invers și cam atât.
dar a trebuit să mă îndrăgostesc de tine, așa-i?
știam că ești toxic. că provoci numai necazuri. ai reușit să mă dobori. să-mi pătezi pereții conștiinței cu tot felul de mesaje, cu tot felul de comparații și înjurături. pentru tine n-am fost vreodată bună, frumoasă sau deșteaptă. am fost falsă, hidoasă și proastă.
după ce ai avut grijă să nu rămână vreun colț din mine cum era înainte, ai plecat. iar eu am început să-mi rezugrăvesc pereții, dar furtunile din capul meu nu îi dădeau voie vopselei să se usuce. așa că așteptam, privind aceleași cuvinte, urându-mă din ce în ce mai mult, acceptând chiar persoana pe care tu îmi spuneai că sunt.
dar, într-o zi cu soare, am decis că locul devenea prea mohorât pentru mine.
așa că l-am schimbat.
am pus flori, am schimbat ușile, am aerisit camerele... ba chiar am reușit să mă spăl.
și casa parcă părea mult mai frumoasă.
cât despre pereți... i-am vopsit, dar nu pot spune că ce a fost înainte nu se mai vede. toate jignirile, toate părerile rele, tot trecutul... au rămas acolo, ascunse.
dar nu mă deranjează.
--
sper că ați prins toate aluziile.
