Capitolul 23

4.3K 283 99
                                    

Aida vorbea cu Azima în timp ce savurau prăjiturile cu diferite arome. Erau afară în grădină, Aida era așezată pe iarbă la umbră iar Azima pe banca din apropiere. Nici una dintre ele nu îl văzuse sau auzise pe Karim care se apropie de ele. Azima atunci o întrebă ceva pe Aida iar Karim se opri curios de răspunsul ei.

-Acum că emirul a aflat totul, ai de gând să îi ceri să te lase să plece?

Aida stătuse câteva secunde pe gânduri, iar inima lui Karim încetase să mai bată.

-Ce rost ar avea!? zise Aida tristă. Nu mă mai așteaptă nimeni acolo.

-Și atunci ai de gând să rămâi aici?

-Nu văd unde altundeva a-și pleca, și știu că nimeni nu îmi va da voie să plec de aici.

Apoi cu o voce încărcată de durere continuă.

- Eu am rămas singură Azima, nu mai am pe nimeni.

Cuvinte ei au fost ca un pumnal în inima lui Karim. Voia să strige la ea cât putea de tare, și să îi spună că îl avea pe el. Dar știa că nu avea nici un sens. Ea nu mai avea pe nimeni pe care să iubească, și se resemna cu acest gând acceptând să rămân aici.

Furios se întoarse și plecaseră. Urcase în mașină și poruncise ca nimeni să nu îl urmeze. Mașina gonea cu viteză pe asfaltul încins. Karim calcă și mai tare pe accelerație, nepăsând-ui unde mergea. Ea credea că el va accepta ca să rămână alături de el fără să îl iubească? Să o privească zi de zi și să știe că inima ei nu aparținea acestui loc, și că ea era acolo doar pentru că nu mai avea unde să meargă?

Furios lovi cu pumni volanul mașinii. Voia ca ea să iubească aceste ținuturi la fel cum le iubea el. Să fie conducătoarea acestor oameni nu pentru că nu avea altă opțiune ci pentru că asta își dorea. Voia ca ea să îl iubească!

Să îl iubească pe el!

Ar fi vrut ca răspunsul ei la întrebarea Azimei să fie, că nu pleacă din cauza lui. Dar răspunsul ei sunase ca o resemnare. Ca și cum se resemnase cu această căsătorie. Voia iubire nu resemnare. Cum credea ea că va putea să trăiască toată viața știind că el nu fusese bărbatul pe care ea îl alesese? De fiecare când se va întâmpla ceva ea se va gândi că fusese forțată să se căsătorească cu el. Cum credea că el va putea indura asta?

Dar ea nu îl vedea. Oricât încercase el să îi arate că este lângă ea și că îi este alături, ea nu îl vedea. Nu putea să vadă dincolo de căsătoria ei forțată. Nu putea să vadă dincolo de comportamentul unchiului ei. Chiar poate că nu își dădea seama, ea vedea acest emirat și pe acești oameni așa cum o lăsase unchiul ei să îi vadă. Credea ca toți sunt la fel ca și el. Dar oamenii de aici nu erau toți așa. O mulțime de fete se căsătoreau din dragoste, iar familiile lor le susținea. Existau școli pentru fete, femeile chiar dacă nu aveau tot aceleași drepturi ca și bărbații, avansau tot mai mult de când el ajunsese emir. Erau însă unele familii care țineau de tradiții și nu le ofereau fetelor aceleași drepturi dar aceste familii se împuținat pe zi ce trece iar oameni evoluau constant.

Mașina opri brusc, iar Karim privi gânditor deșertul din fața lui.
Cu toate aceste nu o putea învinui. Ea nu fusese vinovată de nimic. Nu a fost vina ei ca avusese un unchi nenorocit. Nu a fost vina ei că el se îndrăgostise de ea. Oftă. Trebuia să găsească o soluție la acea stă problemă și asta cât mai repede.

Aida îl așteptase toată ziua pe Karim să se întoarcă, așa că atunci când auzi ușa de la dormitor deschizându-se se întoarse rapid să îl întâmpine.

-Bună, zise ea și se opri la doi metri de el.

El se sprijini de ușă și o privi.

-Bună.

Iubirea Unui EmirUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum