Drumul spre inima ta

25. Liceeni

CAPITOLUL 25

Nu sunt sigur că să spun cu voce tare ceea ce am scos pe gură a fost cea mai bună decizie. Nu e în regulă să vorbesc când e frig afară. Mi-a îngheţat creierul şi zic prostii. O rog înăuntrul meu să nu mă mai privească cu ochii ăştia măriţi de spaimă, căci mă simt neputincios şi singurul mod în care aş putea s-o ajut ar fi... ei bine, încă aştept un răspuns.

- Asta a fost... a fost o idee foarte proastă, mă bâlbâi, depărtându-mă. Eu... adică noi nu, noi...

Îmi strâng buzele într-o linie dreaptă, sperând să nu răspundă.

- Chiar nu ştiţi cum să cuceriţi o femeie în stilul clasic, nu-i aşa? Întreabă ea zâmbind. Expresia i se îndulceşte şi eu mă topesc.

- Păi nu... nu voiam să sune chiar aşa, adică... stil clasic?

- Ăm... O ieşire în oraş? Sau... nu ştiu...

Buzele mele se curbează într-un zâmbet şiret şi nu mai stau pe gânduri când spun ce îmi trece prin minte.

- Îmi ceri cumva o întâlnire?

Obrajii ei iau foc şi îşi fereşte privirea de mine. N-o las să facă asta şi o prind de bărbie, forţând-o să se uite în ochii mei. Ştiu că am spus că urăsc când femeile se înroşesc, dar Shay e pur şi simplu mult prea adorabilă.

- Chiar eşti dispusă să ieşi la întâlnire cu mine?

Înghite în sec şi se rezumă la a ridica din umeri.

- Nu văd de ce nu. Cred că am putea face asta.

- Poate că... Face o pauză şi îşi muşcă buza inferioară, cred că se gândeşte cum să formuleze mai bine ceea la ce mă aştept.

- Poate că ce?

- S-ar putea să vă las să mă sărutaţi la sfârşit.

Nu că n-aş face asta oricum.

- Serios? Adică... normal că e serios, Doamne. Mă laşi s-o fac de bună voie? Sunt sceptic în privinţa acestei oferte, n-o pot rata şi totuşi, ce am de pierdut?

Demnitatea.

- Dacă e fără hărţuire, şantajuri şi săruturi furate promit că aşa va fi.

Nu pot să nu las un chicot să spulbere liniştea ce s-a lăsat între noi. Consideră că am hărţuit-o vreodată? Ei bine, e probabil, dar n-aş face asta dacă nu ar fi atât de rea cu mine.

- Vrei o cină romantică?

Clatină din cap în sens negativ.

- Nu ştiu, ceva spontan. Surpindeţi-mă.

Dar eu întotdeauna surprind fetele! Simplul fapt că vorbesc cu ele le surprinde! Tu, domnişoară Grey, eşti un caz mai special. Îmi arcuiesc sprâncenele. Sunt foarte curios să aflu mai multe despre ea, dar... întâlnire? Sună de parcă am fi în clasa a 11-a la liceu. Pare amuzant, de ce nu?

- În regulă, încuviinţez cu o înclinare a capului. Ce spui de... mâine, pe la 3 după prânz?

- Trei. Aprobă şi ea. Sună grozav.

Zâmbeşte şi ochii îi strălucesc, inima mea părea un jar aproape stins, iar acum parese că dintr-o dată cineva a turnat benzină pe ea, căci a luat foc. Am o întâlnire! Cine ar fi crezut?

- Mergem înăuntru? N-am apucat să îi salut pe proaspeţii părinţi, căci aţi ieşit aşa de speriat încât n-am ştiut ce să le spun.

- Nu sunt speriat! Sunt doar... presat.