Trandafirul Din Mlaștină

20. Mă duci undeva să mă omori?

Uram ploaia.

O uram din tot sufletul. Nu doar pentru ce îmi făcuse de-a lungul timpului, dar acum îmi oprea activităţile mele epuizante, eram nevoită să stau acasă şi să îmi vărs furia în studiu. Să mă concentrez obsesiv doar pe ce aveam de făcut şi să nu mă mai gândesc la faptul că el se întorsese.

Raționamentul din mine încerca să vadă partea bună a lucrurilor. În ciuda a ceea ce îmi făcuse, nu îmi doream să îl mănânce mlaştina asta pentru restul vieţii.

Poate doar puţin, dar nu pentru restul vieţii.

Se întorsese la liceu, avea să îşi termine studiile, să îşi construiască viitorul. Măcar lucrul ăsta bun ieşise din mizeria de relaţie pe care o avusesem. Asta dacă se întorsese cu adevărat din cauza mea.

Îl ignorasem timp de trei ani, puteam să o fac şi de acum înainte, devenisem expertă la asta deja. Nu avusese niciodată impactul pe care îl avea acum. Înainte nu îmi cunoştea tot corpul, fiecare curbă şi centimetru de piele, nu îmi cunoştea buzele, nu îmi auzise gemetele.

Acum ştia totul despre mine.

Avea să fie infinit mai greu decât fusese înainte, dar nu imposibil, pentru că să mă ia dracu' dacă aveam să îl mai las pe Cain Brox să mă distrugă pentru a treia oară.

Mi se făcuse foame şi afară era deja întuneric, mi-am întins coloana înţepenită şi m-am ridicat de la birou, făcusem şi refăcusem esee, teme, studiasem în avans şi epuizarea începea să îmi afecteze până şi vederea.

Am făcut un duş şi m-am gândit să cobor să mănânc ceva atunci când telefonul mi-a sunat din ghiozdan, nici nu îl scosesem încă de acolo.

Era Ruth.

— Hei.

— Rose!

Am clipit şocată şi m-am uitat iar la număr, pentru că sigur nu Ruth îmi vorbise.

— Trey?

— Trebuie să vii în mlaştină. Imediat.

— Ce?

A oftat, apoi s-a auzit un urlet şi o bubuitură puternică.

— Cain a luat-o razna! A luat-o razna toată săptămâna, dar acum a întrecut măsura. Bea încontinuu de când am venit de la liceu şi nu putem să îl luăm de aici.

Am clipit şocată, privind în gol.

— Trey, eu nu...

— Te rog, Rose, doar de tine o să mai asculte acum. A înnebunit! S-a bătut cu o grămadă, Pitt nu o să mai suporte mult şi o să cheme poliţia. Dacă îl mai ridică o dată, o să aibă probleme grave. Te rog.

Trey mă ruga, asta era la fel de şocant ca sunetele ce se auzeau pe fundal.

— Şi ce crezi că pot face eu?

A înjurat în şoaptă.

— Fir-ar al dracului, e aşa din cauza ta şi ştii asta foarte bine. Nu îţi cer să îl ierţi, doar vino şi convinge-l să se potolească până nu se distruge complet.

Mi-am strâns ochii şi mi-am frecat fruntea.

Nu aş fi vrut să o fac, aş fi vrut să închid şi să îi spun că nu îmi pasă, dar... nu puteam. În ciuda a tot ce îmi făcuse, încă îmi păsa de el prea mult, nu puteam să nu mă leg la durerea lui, să nu mă întreb de ce îl durea atât de tare, totuşi?