De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 6

Blake

Edaline, un nume nobil. Nici că i se putea potrivi alt nume domnișoarei din fața mea. O privesc cum se fâstâcește în dreapta mea și nu pot să nu mă simt amuzat. După ce a făcut o mică criză de isterie când a realizat ca eu voi fi șoferul ei în noaptea asta, am reușit cumva să o conving să tacă.

Am plecat de la inaugurarea propriului club doar pentru a fi sigur că domnișoara în cauză nu va avea de suferit din cauza escrocului de Leon. Nu m-a lăsat inima să fiu indiferent față de ceea ce urma să i se pregătească. Am surprins discuția dintre bădăran și amicii lui în care puneau la punct planul perfect de a o stoarce de bani pe Edaline. Se pare că si ei știau cine este. Cea mai cunoscută arhitectă din Canada. Bogată. Frumoasă. Dar foarte naivă.

Pentru câte lucruri are de pierdut, ar trebui să fie mult mai precaută cu ceea ce este în jurul ei. Încă mă întreb de ce sunt aici, cu ea. De ce iau deciziile pe care le iau. Nu o cunosc, cel puțin nu cu adevărat. După întâmplarea de noaptea trecută, în care am găsit-o dormind în patul meu, am făcut câteva cercetări, să zic.

Bine, sursa cercetărilor a fost Mike, care se pare că o cunoaște de prin adolescență. Au fost colegi de liceu, apoi ea s-a mutat în altă țară. Întâmplarea face că și ea a copilărit în Londra și am fost la același colegiu, deși eu sunt cu cinci ani mai mare. Din poveștile lui Mike, înțeleg că l-a terorizat pe domnul Duncan. Am râs puțin când mi-o imaginam pe fătuca asta firava și delicată făcând toate poznele de care mi-a povestit prietenul meu.

Și uite așa fiecare detaliu despre ea mă face să mă simt și mai atras de ea. Încă din clipa în care i-am zărit buclele împrăștiate pe perna mea, îmbrăcată într-un tricou de el meu, am simțit ceva ce nu știam că sunt capabil să simt. Emoție. Și dacă viața m-a învățat un lucru, acela ar fi că emoția nu este o slăbiciune, ci un aliat. În tot. Emoția îți da putere, motivație și ambiție.

Dar să lăsam lecțiile de psihologie acum și să ne întoarcem la bruneta superbă care îmi aruncă priviri pe furiș. Nu îmi pot scoate din minte mirosul ei suav, respirația caldă, atingerea fină. Recunosc. Am fost un bădăran noaptea trecută și am profitat cumva de prezența ei în dormitorul meu. M-am scăldat în frumusețea ei. Am lăsat-o să mă atingă și să mă folosească pe post de pernă toată noaptea, memorând fiecare moment.

Am ajuns în fața hotelului unde este cazată și din câte știu, asta este ultima dată când o voi mai vedea. Mâine va pleca, din câte am înțeles de la blond. Încerc cumva să fiu mai prietenos, mai blând, dar faptul că orgoliul din mine se luptă cu emoțiile ce prind viață, tot ce pot să fac este să afișez un zâmbet sec și indiferent. Nu știu cum să mă comport. Nu am mai fost pus în situația să simt ceva pentru o femeie.

— Urci? întreabă răgușită și parcă puțin absentă.

Încerc să o privesc în ochi, să îi înțeleg intențiile, iar când își ridică chipul spre mică mă lovește realizarea. Pupilele ei dilatate îmi dau de înțeles că a fost drogată. De Leon. Scrâșnesc din dinți. Nu mă miră lucrul ăsta, doar mă irită că i s-a întâmplat ei. Știu de la Mike că este împotriva substanțelor interzise, pentru că așa și-a pierdut mama. De la supradoză. Deci nu s-ar droga în mod voluntar niciodată. Și sunt sigur că nici puștanul nu i-ar fi permis. Este ca o soră pentru el.

Fără să îi răspund, mă dau jos din mașină și mă reped să o ajut să coboare. Este amețită și nu își poate ține echilibrul, dar tot bombăne câte ceva. Nu știu exact ce i-au pus nenorociții ăia în băutură, dar mă bucur că este încă conștientă. După câteva încercări eșuate de a o sprijini să meargă pe propriile picioare, îmi pierd răbdarea și o iau în brațe. În caz contrar cred că am fi pierdut toată noaptea în stradă încercând să o conduc spre hotel. Protestează ea cu câteva palme firave, dar încep să simt că nu îi displace situația.

După câteva insistențe îmi spune numărul camerei și îmi întinde cartela de la ușă. Intram în lift, în aceeași poziție. Ea în brațele mele, eu pierdut de-a dreptul în frumusețea ei. Pare că substanțele din organismul ei încep să lucreze mai puternic. Începe să respire greoi, parcă chinuit. Scrâșnesc din dinți, încordându-mă cu fiecare mușchi. Nenorocitul.

Ne privesc în oglinda din lift. Este imbujorată, cu ochii închiși, sprijinită de pieptul meu. Îi stă atât de bine în brațele mele. Și un gând își face culcuș în minte mea: vreau să fie a mea.
Ușile liftului se deschid in fața mea și mă îndrept spre camera 525. După puțin chin reușesc să deschid ușa fără să o deranjez prea mult pe Edaline. Pare foarte liniștită în brațele mele și sunt aproape convins că a adormit.

Mâine se va trezi cu o durere de cap, dar măcar este în siguranță. Iar gândul ăsta nu poate decât să mă bucure. Pășesc cu grijă în camera ei și caut dormitorul cu privirea. Am în plan să o așez în pat, să îi las câteva aspirine pe noptieră și după ce mă asigur că este bine, să îmi iau rămas bun de la ea. Mă simt oarecum dezamăgit că nu o voi mai revedea. O mică luptă între rațiune și inimă are loc în mine în clipa în care mă gândesc cum ar fi să lupt pentru ea cumva. Dar alung gândul ăsta imediat. Nu are sens să mă duc cu mintea la prostii.

O așez ușor pe pat și ceva în mine se topește. Brațele mele se simt reci fără ea si simt nevoia să o am din nou lipita de mine. Mă îndepărtez de pat, căutând un pahar și apă pentru a i le lăsa pe noptieră împreună cu pastilele ce le am în buzunar. În ultima perioada mă confrunt des cu migrene și nu plec nicăieri fără ele.

Îi arunc o ultimă privire frumoasei Edaline și până să mă sucesc spre ieșire, ochii ei mici se deschid brusc privindu-mă tulbure.

— Pleci? șoptește parcă cu groază.

—Mhm, îngân eu dezamăgit.

— Rămâi, spune pe nerăsuflate, te rog!

Aleg să îi ignor rugămintea, mă întorc spre ușă gata să părăsesc încăperea, dar o aud cum se ridică din pat. Îmi trece prin cap că ar putea să cadă din picioare la cât de intoxicată este. Oftez dezarmat și dau să mă apropii de pat, când observ la picioarele ei o baltă roșie. Tocmai și-a desfăcut rochia și a lăsat-o să cadă pe podea. Ce dracu'! Nu aș fi anticipat nici intr-o mie de vieți mișcarea asta. O privesc terifiat de parcă a aruncat o bombă la picioarele mele.

Blocat, înmărmurit, pierdut, îi caut privirea. Ochii ei sunt la fel de tulburi, dar îmi oferă un zâmbet seducător. Îndrăznesc să îmi cobor ochii pe trupul ei gol. Îmi pornește în cap un film în care o ating, o mângâi, o sărut, îi adulmec parfumul dulce. Închid ochii într-o încercare de a scoate toate ideile astea puerile din capul meu. Sunt aici să am grijă de ea. Nu să profit.
Cât mă lupt cu mine însumi, Edaline reușește să se apropie de mine pe nesimțite. Când deschid din nou ochii, buzele ei stau la câțiva centimetri de mine. Se uită la mine inocentă, cu un foc arzător în privire.

Mă zbat să plec de aici. Mă zbat să scap de sub vraja ochilor ei, dar îmi este imposibil. Parcă hipnotizat, îmi așez palma pe talia ei goală. Sânii zvelți, mici, dar în perfectă armonie cu trupul ei, stau dezgoliți în fața mea cerând atenție. Iar eu mi-am pierdut și ultimul strop de rațiune în clipa în care se ridică spre mine și își lovește buzele de ale mele.

La naiba cu tot, Edaline, în noaptea asta ești a mea!