De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 18

Când Mike se întoarce acasă îl întâmpinăm de pe canapea, cu valiza mea în ușă. Am așteptat să își termine orele de pian ca apoi să plec la Blake. Nu știu de ce am ales să mă mut cu el, având în vedere că povestea noastră a început de mai puțin de trei săptămâni. Totul se întâmplă într-un ritm accelerat, dar nici sentimentele ce se aprind în mine nu o iau mai lent. Simt că mă îndrăgostesc de la secundă la secundă mai profund.

— Deci îmi furi colega de apartament, prietene? îl tachinează blondinul pe Blake.

— Stai liniștit că nu mă pierzi, îl asigur eu în glumă. O să vin zilnic pentru orele de pian.

— Pian? se arată curios Blake.

— Da, fraierul îmi oferă lecții gratis.

— Iar aiurita asta este jalnică. Are două mâini stângi, mă completeză Mike.

Blake începe să râdă cu poftă. Îi plac tachinările dintre mine și blond.

— Lasă, te învăț eu, mă trage Blake mai aproape de el și îmi oferă un sărut pe obraz.

— Tu?! pufnește Mike. Alt premiant la lipsa de talent. Voi doi vă potriviți perfect. PoAte împreună reușiți să nimeriți două note în armonie.

Ne pornim în râs sincron și nu putem decât să ne amuzam pe expresia serioasă a blondinului. Probabil urăște când cineva chinuie clapele pianului așa cum o fac eu. Este dedicat muzicii, iar asta îl face să își dea și sufletul pentru instrumentul lui preferat.

— Este timpul să mergem, mă anunță Blake, ridicându-se în picioare într-o clipă. Se apropie ora cinei.

— Rămâneți să mâncați la mine, porumbeilor, se roagă Mike.

— Și să dam colțul până mâine, nu mulțumesc! îl tachinez eu.

— Până acum nu ai dat, sâsâie printre dinți.

— Asta pentru că am gătit eu, amărâtule!

Blake îmi face semn să mă ridic apoi îmi întinde geanta și telefonul. Îmi iau rămas bun de la blond și de la prietena mea blănoasă și mă las condusă de iubitul meu, la mașină.

Traversăm câteva străduțe în direcția opusă casei lui Mike până ajungem în dreptul unui bloc turn cu 11 etaje. Parchează la subsol și pot deja să îmi fac o idee despre cum arată apartamentul lui Blake. Clădirea de locuințe arată scump, foarte scump. Deci cu siguranță casa lui este cu mult mai impresionantă decât apartamentul meu din Vancouver.

După ce parchează mașina, mă ia de mana și mă conduce spre lift. Ajungem la ultimul etaj când ușile se deschid într-un penthouse de lux. Aveam dreptate. Se pare că ultimul etaj este proprietatea lui exclusivă. Nu pot să mă las puțin acaparată de superbitatea locuinței în care mă aflu. Deși se cunoaște că nu există niciun accent feminin în ceea ce privește designul și decorațiunile, nu pot spune că nu îmi place ce văd.

Oglindește perfect personalitatea lui Blake. Totul în nuanțe de gri antracit și stejar. Suprafețe vitrate din podea pana în tavan, iar pe terasa din fața livingului open-space, se reflectă o piscină.

— Frumos apartament, șoptesc încă holbându-mă la ceea ce mă înconjoară.

— Mulțumesc, dar să știi că are un mare lips, răspunde Blake pe un ton trist.

— Cum ar fi? întreb curioasă privindu-l în ochi.

— Îi lipsește sufletul. Este totul atât de rece și gol.

Nu înțeleg exact ce vrea să spună, dar cumva simt tristețea din vocea lui.

— Dar acum ești aici, mă privește cu un zâmbet sincer. Cred că de tine aveam nevoie.

Afirmația lui îmi aduce în minte un adevăr crunt.

— Nu voi rămâne aici pentru totdeauna, Blake. Toate astea, sunt temporare.

— Da, știu. Nici nu ți-aș cere să rămâi.

— Nu mi-ai cere? adevarul pe care l-a spus m-a întristat vizibil.

— Nu. Nu te-aș pune să renunți la nimic pentru mine, dar eu aș renunța la orice pentru tine. Aș veni eu pentru tine. Oriunde.

Cuvintele lui mă emoționează și simt cum câteva lacrimi încep să îmi curgă pe obraji. Fără să gândesc prea mult, mă arunc în brațele lui și încep să îl sărut. Își relaxează mușchii în îmbrățisarea mea și îmi răspunde imediat intensificând sărutul.

Mă apucă de fund și mă ridică de la pământ, fiind nevoită să îi cuprind talia cu picioarele. Începe să se deplaseze cu mine prin living, până ne lovim de o ușă. Rupe sărutul pentru a se putea concentra în a găsi mânerul și a o deschide. Se întoarce la buzele mele, arzând-mi-le cu un sărut mistuitor, coborând apoi pe gât. Știe că aceea este zona mea cea mai sensibilă și profită. Mă înnebunește.

Se apleacă cu mine încă lipită de el, peste pat, și mă așează blând pe saltea.

— Ăsta este dormitorul, îmi șoptește înainte de a-mi tortura lobul urechii cu mușcături jucăușe.

— Mhm, este tot ce pot să spun, îmbătată și pierdută în simțuri și fiori arzători.

Are o putere de neînțeles asupra mea, a trupului și sufletului meu. Lângă el uit complet de realitate. Mă aduce într-un alt Univers, un paradis în care nimic nu doare, nimic nu mă chinuie. Îmi face sufletul să uite orice suferință, îmi face mintea să se intoxice doar cu el, cu aroma lui, cu atingerea lui.

— Să nu mă rănești niciodată, îi spun încet din senin.

Simt că a devenit cea mai mare vulnerabilitate a mea, iar ideea asta mă copleșește. Are posibilitatea să mă distrugă într-o clipă, iar gândul că ar putea să o facă vreodată este înspăimântor.

— Niciodată, iubito. Prefer să mor decât să te văd suferind din cauza mea, îmi șoptește în timp ce îmi șterge lacrimile.

Nu știu cum de am avut norocul să întâlnesc un astfel de bărbat în viața mea. Și mai mult de atât, să se și îndrăgostească de mine. Încep să simt siguranța unui viitor alături de el, încep să am încredere în relația noastră. În noi. Și zâmbesc. Inima mea zâmbește de fericire.