De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 27

Liniștea din casa asta urlă infernal.

Este 4 dimineața, iar Blake nu a venit.
Nu am putut închide un ochi așteptând cu nerăbdare să se întoarcă acasă.

Mă ridic în fund de pe canapea și realizez că nu mai am telefon să îl sun. Rămășițele lui sunt împrăștiate peste tot pe podea.

La naiba cu momentele mele impulsive.

Trebuie să fac ceva. Simt că o iau razna aici așteptând. Nu mai am răbdare. Am nevoie să îmi liniștesc sufletul cumva.

Îmi iau cheile și portofelul și plec grăbită din apartament. Ajung în strada și contemplez puțin asupra planului. Acum încotro? Unde as putea să îl găsesc pe Blake?

Primul lucru care îmi vine în gând este clubul. Dacă as fi eu și as avea nevoie de o scăpare, m-as refugia într-un loc aglomerat. Având in vedere că locul ăla ii aparține, cu siguranța as putea sa îl găsesc acolo. Dacă nu, atunci poate am norocul ca unul dintre angajați să poată da de el.

Ma urc într-un Uber și pornesc spre Lilith. Ajunsa în fata clădirii văd mașina lui parcată  în lotul amenajat pentru angajați.
Inima începe să îmi bubuie cu putere. O teama de nedescris ma învăluie instant. Acum este momentul adevărului. Aici și acum se poate termina totul.

Intru în club cu inima cât un purice. Un purice tare zgomotos. Nu mai disting nici muzica la cât se tare îmi răsuna în timpan propriul puls. Clubul este relativ gol pentru ora asta târzie. Câțiva angajați servesc la doua-trei mese ocupate, ringul este ocupat de câțiva amețiți, dar nu se compara cu zarva de data trecută.

Pe lângă mine trece o blondină îmbrăcată cu uniforma clubului. O rețin și întreb de Blake. Plictisita îmi arată cu degetul spre separeul de la balcon, unde am stat prima data când am venit aici.

Îmi fac loc printre câteva tipe băute, ce se bălăngăne în zig zag în calea mea.
Simt că mi se topesc picioarele cu fiecare pas cu care mă apropii de Blake. Tremur călcând pe treptele imense ce duc la etaj.

Odată ajunsă sus, îl zăresc pe Blake de îndată, tolănit pe canapea îmbrăcat intr-o perdea densă de fum. Zâmbesc. Inima mea țopăie de fericire. Nu știu de ce. Deși creierul îmi da semnale de alarme sa plec de aici. În sinea mea știu că toată treaba asta nu se va încheia cu bine, dar nu mă pot lupta cu sentimentele. Am nevoie să fiu aici. Am nevoie de Blake.

Ne intersectăm privirea și simt că mă spulberă. Se ridică în fund, amețit și dă să se ridice, dar nu reușește. Se prăbușește la loc pe canapea. În fata lui pe masa stau aruncate sticle goale de whisky. Este beat. Foarte beat. Are ochii roșii. Injectați cu alcool și durere.

Mă apropii de el și dau să îl ajut. Îl sprijin cât să își găsească echilibrul, dar mă împinge. Înjură ceva, dar nu îmi dau seama exact ce. Îmi simt inima bucăți. Nu vreau să îl văd așa rănit. Nu știu ce i se întâmplă, dar simt nevoie să îi iau toată durerea. Trebuie să aflu ce este în neregulă. Ce l-a adus in starea asta.

— Blake, hai să mergem acasă, te rog, încerc să mă apropii de el, să îi mângâi obrazul, dar se ferește.

Mă respinge.

— Ce cauți aici? spune bâjbâit.

Duhnește a alcool. Trage dintr-o țigară și îmi suflă tot fumul în față. Plămânii mi se îmbibă cu mirosul greoi, prăfos. Tușesc în căutare de oxigen.

— Trebuie să vorbim, iubitule, șoptesc cu lacrimi în ochi.

Mi se frânge inima. Mă lovește cu răceala atitudinii lui.

— Nu îmi spune așa, zbiară spre mine. Nu sunt iubitul tău! Sunt Blake, își spune numele cu ură în glas.

Cu scârbă. De parcă se detestă.

— Ce se întâmplă? De ce te comporți așa? îl privesc șocată, confuză, trădată.

— Nu te privește. Acum dispari. Nu am chef de tine.

Se întinde după o sticlă de băutură pe jumate golită și o soarbe cu poftă. Cu disperare.
Îl privesc șocată. Mă simt blocată. Am împietrit. Cu mâna întinsă spre el.
Visez, nu? Ăsta sigur este un coșmar și mâine mă voi trezi și totul va fi doar o amintire.

Un val de furie mă lovește din senin. Mă ridic de pe vine și mă scutur, de praful imaginar. Îi arunc o ultimă privire, dar nu se uită în ochii mei. Se uită în gol.

— Asta nu se termină aici, îi strig cu seriozitate. Voi afla ce se întâmpla, fie că vrei sau nu.

Tocmai mi-am stabilit un nou obiectiv principal. Voi desluși misterul haosului ăstuia. Blake nu mi-e de folos acum. Cu siguranță nu voi afla nimic de la el. Și nu am de gând să bat într-un zid care nu se va clinti. Am nevoie să îi găsesc baza. Să îl spulber de la rădăcini.

Ies din club ca un robot, și simt că tocmai mi-am lăsat sufletul acolo, înăuntru, cu Blake.
Simt nimic.

Caut un taxi în apropiere și plec spre apartament. Este deja ziuă afară. Azi trebuie să ajung și la spital, dar înainte de toate vreau să sap mai adânc în cazul tatălui meu. Ceva are legătură cu asta.

Intru în lift și îmi amintesc că nu mai am telefon. La naiba. Îmi stabilesc prioritățile pentru ziua de azi, cât mă holbez în oglinda liftului. Am cearcăne, ochii roșii și chipul devastat. Nu sunt eu. Nu semăn deloc cu Edaline pe care o cunoșteam. Nu trebuie să îi dau voie lui Blake să mă dărâme, oricât de mult înseamnă pentru mine.

Îl iubesc, și voi lupta pentru el, pentru noi, chiar dacă el mă va respinge. Știu că mă iubește. Doar că probabil este la fel de nepriceput în ale relațiilor ca mine. Cum a zis și el, intr-o relație exista întotdeauna unu care oferă mai mult, doar că de data asta eu voi fi aceea.

Fac un duș rapid să scap de mirosul de fum. Mă îmbrac cu primele haine ce îmi cad la mână și mă pregătesc să ies în oraș. Prima oprire, un magazin de telefoane. Încă mă cert că mi-am stricat mobilul.

Apoi merg la spital, ultima oprire fiind procurorul tatălui meu. El trebuie să aibă o parte din răspunsurile pe care le caut. Dacă intuiția mea este bună, atunci ceva din dosarul ăla i-a provocat lui Blake toată schimbarea asta.

Să nu crezi că scapi de mine așa usor, îmi spun în gând un mesaj pentru Blake. Sau mai degrabă un mesaj de încurajare pentru mine.