De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 29

Ușile liftului se deschid larg, iar din față mă izbește o liniște funebră. Luminile sunt stinse și nu pare nici suflet de om aici. Simt un gol în sufletul meu. Sunt singură.

Deși sunt convinsă de lucrul ăsta, totuși încerc să mă păcălesc și încep să îl strig pe Blake prin casă. Îl caut prin dormitoare, pe terasa, în birou. Nimic. Nu este.

Îl sun din nou. Are telefonul închis. Minunat.
Scot o sticla de apa din frigider și ma așez la masa. Din poziția in care ma aflu, am în câmpul vizual intrarea în casă. Tot ce îmi rămâne de făcut este să aștept. Mai devreme sau mai târziu tot trebuie să se întoarcă acasă. Și atunci nu o sa mai scape.

Încep să mă învârt prin casa plictisita. Au trecut doua ore în care telefonul lui nu sună. Simt că o iau razna aici. Se aude sunetul liftului. Vine. Tresar când dingăne odată ajuns sus, iar ușile se deschid. Alerg cu sufletul la gura spre el, iar orice fărâma de fericire se adunase până acum în mine, s-a spulberat.

Tipul șaten, solid, înalt, zvelt, își face intrarea in apartament. Ochii lui albaștri, sticloși mă privesc cu o curiozitate aparte. Îmi zâmbește. De ce îmi zâmbește.

— Unde este Blake? întreb acid.

— De asta sunt aici. Pe el îl caut, îmi răspunde cercetând cu privirea apartamentul.

— Nickalus, îi mârâi numele. Prezența lui aici mă irita mai mult decât ar trebui. Am nevoie să discut cu Blake.

— Și eu, drăguță.

Drăguță?

Îmi vine să îi trag un pumn în chipul ăla frumos de neamț.

— Dacă tot ești aici, am o întrebare pentru tine, îmi fac curaj și strâng pumnii.

— Huh, ce întrebare?

— Numele George Ryu îți spune ceva?

Pufnește deranjat, scârbit.

— Chiar prea multe. Ce-i cu ăla? întreabă cu sictir.

— Ce ați avut voi cu tata? mă încrunt de îndată ce termin de rostit întrebarea.

— Cine-i taică-tău? privirea i se schimba. Devine îngrijorat.

— Tocmai ți-am zis numele lui. De ce stă să moară în spital?

Face ochii mari și se albește la față de parcă a văzut o fantomă. O să leșine. Asta mi-ar trebui acum. Să leșine dihania asta de om aici.

Am noroc. Se deplasează spre canapea și se trântește cu grijă jos. Îl urmez îndeaproape și mă așez la câțiva centimetri de el. Are o expresie pe chip de îmi provoacă milă.
De ce? De ce mi-ar fi milă de un criminal?

— Monstrul ăla este tatăl tău. șoptește cuvintele fără vlagă.

Nu este o întrebare. O spune ca o afirmație. O revelație dureroasă.

— Da. Din nefericire.

Nu știu de ce am simțit nevoia sa adaug remarca asta. Nici eu nu sunt fericita ca îmi este tată.

— Cum poți să accepți tot ce face? Tot ce a făcut? Tu nu pari ca el, mă privește încă șocat.

— Eu nu sunt deloc ca el, mă răstesc, dar tonul mi se calmează rapid. Ce a făcut? Am atâtea întrebări și dacă Blake nu îmi va da răspunsuri, atunci am nevoie de ele de la tine. Ce se întâmplă?