De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 38

Privesc confuză bețișorul alb dintre degetele mele. Simt șoc, spaimă și o urmă de nerăbdare.
Nu știu pentru ce sunt nerăbdătoare.

Singurul lucru logic pe care m-am gândit să îl fac în clipa în care m-a lovit realitatea a fost să îl sun pe Mike. Doar el ar putea să gândească rațional dintre noi doi, iar în altcineva nu simt că mă pot încrede la fel de ușor cu un astfel de secret.

Recunosc. In prima clipă, când am văzut a doua liniuță, am început să plâng isteric. Niciun gând logic din mintea mea nu mă putea calma. Dar acum, după ce mi-am stors sufletul două ore, mă simt bine. Relativ bine. Destul de bine pentru situația în care mă aflu.

William m-a sunat disperat imediat după convorbirea mea cu Mike, dar am reușit să îl conving că sunt în regulă și nu este nevoie să vină. Este ultima persoană pe care vreau să o văd acum. Bine, nu chiar ultima. Ultima rămâne el.

Scutur frenetic din cap și încerc să îmi elimin gândul ăsta. În clipa asta am nevoie de un sfat. De la cel mai bun prieten. Mă uit la ceas și văd că este 4 dimineața. Au trecut 5 ore de când am vorbit cu Mike, și oricât mi-as dori să fie aici, cu siguranța va trebui să mai aștept o zi până să pot să plâng pe umărul său. A naibii distanță. Cine a pus Italia așa departe pe glob?

Mă ghemuiesc pe canapea și pun capul pe o pernă. Strâng în palme, la piept, motivul noului haos din viața mea. Simt nevoia să zâmbesc, și habar nu am de ce. Este o situație îngrozitoare. În pieptul meu se pornește un val de căldură și liniște, de parcă toată bucuria din mine a explodat dintr-odată. Clar am înnebunit. Sau deja încep hormonii să își facă de cap.

Deschid ochii când livingul este inundat de o lumină puternică. Este dimineață. Soarele pătrunde agresiv printre draperii și mă strâmb. Dau să mă ridic în fund, dar durerea de cap pe care o simt nu mă lasă. Canapeaua asta este extrem de incomodă. Nu știu ce naiba a fost in capul meu de am dormit aici.

Iau telefonul să verific cât este ceasul și văd un mesaj de la Mike:

"Acum mă îmbarc în al doilea zbor. În scurt timp sunt la tine!" — Mike

Zâmbesc. Iar. Ce naiba?
Da. Sunt sigură că devin sclava hormonilor.
Mă întorc pe spate și îmi țintesc privirea în tavan. Îmi cobor palmele pe abdomen și încep să îl mângâi. Zâmbesc din nou, dar de data asta mă străbate și un fior rece, de teamă. Este atât de ciudat cum nu mă pot obișnui cu gândul că ceva prinde viață în mine, dar totodată simt deja că îl iubesc.

Reușesc după câteva minute să mă ridic de pe canapea, și îmi sprijin capul în palme. Sunt extrem de amețită. Dau să fac un pas spre bucătărie și dau cu piciorul bețișorului alb din plastic. Probabil mi-a scăpat din mână când am dormit. Îl iau de jos cu același entuziasm ciudat în suflet și îl așez pe măsuța de cafea.

Apropo de cafea, cred că am nevoie disperată de una. Sper ca de data asta să o pot bea. Pornesc aparatul, bag capsula și aștept. Imediat ce licoarea neagra și fierbinte se scurge în ceașcă, o iau și o duc spre buze. De data asta nu apuc să iau nici măcar o gură căci un gust amărui își face simțită prezenta în gura mea. Simt același nod în gât și mă reped spre chiuveta din bucătărie.

Mirosul de cafea este insuportabil. Îmi întoarce stomacul pe dos, iar eu abia acum mă întristez. Deci în următoarele nouă luni va trebui să îmi iau rămas bun de la cea mai fidelă prietenă a mea - cafeaua.

Bine, teoretic nu mai sunt nouă. Sunt vreo opt. Imediat după ce am văzut că testul este pozitiv am avut inspirația să descarc prima aplicație de sarcină ce mi-a apărut la căutare.