De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 39

— Grozav, mi-am distrus covorul din cauza ta! țip tristă spre el, privind balta de cafea de la picioarele mele.

— Ești însărcinată??? strigă și mai tare, iar privirea i se întunecă.

— Era covorul meu preferat, spun în timp ce iau o cârpă să șterg cât de cât mizeria de pe jos.

— Lasă-l dracu de covor, Edaline! Și spune-mi ce este asta? vântură din nou testul prin aer.

— Pai, scrie acolo, nu-i așa? Se prea poate să fiu puțin, zâmbesc inocent.

— Tu zâmbești? Ți-a luat-o mintea razna? Cum poți sa fii așa calmă? Este un lucru grav, Edaline!

— Ok, știi ce? Sunt însărcinată, nu pe moarte, Nicklas! Nu crezi că ar trebui să te bucuri puțin pentru mine.

Se trântește abătut pe canapea și lasă testul pe masă. După ce frec covorul câteva minute in plus, renunț. Este distrus. Mă duc și eu pe canapea și mă așez la câțiva centimetri de Nicklas.

— Cum de nu ți-a ieșit la analize? Nu înțeleg.

— Este prea recent probabil. Am abia cinci săptămâni. Stai, uite, spun in timp ce iau telefonul și deschid aplicația ce îmi monitorizează sarcina. Acum este de dimensiunea unui bob de orez. Sau cât o buburuză. Sau cât o bombonică mică, mică, spun entuziasmata și încep să îmi mângâi pântecul. Am o bombonică, Nicklas, simt cum lacrimile încep să mi se strângă în colțul ochiului.

Îl privesc și nu pot să îi citesc expresia. Este confuz.

— Blake o să fie tată, spune într-un final pe un ton abătut.

Acum expresia mea plină de entuziasm și fericire se spulberă la auzul afirmației lui.

— Nu trebuie să afle, îl rog pe un ton ferm. Nu vreau să afle niciodată. Îmi ești dator măcar cu atât. Nu ai voie să îi spui nimic, Nicklas!

Cântărește vorbele mele preț de câteva minute, dar nu spune nimic.

— Am nevoie de o țigară, reușește să spună într-un final și iese pe terasă.

Îl privesc de pe canapea cum o arde cu nevoie, grăbit. Nici nu minut mai târziu se întoarce lângă mine, duhnind a țigări. Surprinzător, de la mirosul asta nu simt nevoia să vărs.

— Este un monstru pentru ceea ce ți-a făcut, dar trebuie să afle. Este și responsabilitatea lui.

— Și să îmi distrugă și bucuria asta? Niciodată! Te implor, nu îl lăsa să afle, de data asta ochii mi se umplu de lacrimi de tristețe și încep să plâng tăcut.

Mă trage spre el și își înfășoară un braț protectiv în jurul meu. Mă strânge cu putere la piept, lipindu-se cu buzele de creștetul capului meu.

— O să am grijă să nu afle. Nu plânge. Mi se rupe sufletul când te văd plângând. Iar acum nu uita că nu îți porți numai tie de grijă. Ai și buburuza aia mică acolo, se retrage cât să îmi privească abdomenul și zâmbește liniștitor. Voi avea grijă de tine. Și de el.

— Sau ea, completez eu.

— O să fie un el. O să am un nepoțel, spune puțin cam tare pe un ton entuziasmat.

— Sau o nepoțică, îl contrazic și mă încrunt.

— Bine, bine. Ai câștigat. Nu pune bot. Eu trebuie să plec, Edaline. Deși in clipa asta mi-e tare greu să o fac, îmi recunoaște.

— Voi fi bine. În scurt timp va ajunge Mike aici. De acum totul va fi bine, zâmbesc larg și îmi mângâi din nou burtica.

Simt că totul va fi bine. În sfârșit ceva cu adevărat frumos se întâmpla și in viața mea. Iar de data asta, eu am putere deplină asupra situației. Nimic nu îmi va fura fericirea asta. Nimic si nimeni.

Îmi iau rămas-bun de la Nick, apoi mă întorc liniștită pe canapea. Primul lucru pe care îl voi face mâine, va fi să o schimb. Nu știu de când a devenit atât de incomodă, dar simt că îmi rup oasele pe ea.

Căutând plictisita informații despre sarcina pe toate site-urile, dau peste o idee interesantă. Un jurnal de sarcină. Genial! În felul asta voi imortaliza fiecare moment pe hârtie și oricând voi simți nevoia voi avea ceva ce îmi va aminti de perioada asta. Încep să scotocesc prin sertarul comodei din fata mea, și găsesc o agendă goală și un pix. Minunat.

Mă întind pe canapea și încep să mă gândesc ce să scriu. Hmm... încep să ronțăi pixul gânditoare, dar nimic nu îmi vine în cap. Nu am inspirație deloc. Mă ridic în fund iritată de lipsa mea de imaginație și încep să mă gândesc la toată situația asta. Din nou. Las pixul și agenda pe canapea și ies pe terasă.

Blake o să fie tată, îmi reapar în cap cuvintele lui Nicklas. Iar mă întristez. Hormonii ăștia sunt ceva de nedescris. Încep să cred că devin bipolară.
Îmi alung gândul asta și încerc să mă concentrez pe altceva mai util. Trebuie să mă programez la un control. Doar că din informațiile de pe net, indicat ar fi să aștept pana la șase chiar șapte săptămâni. Eu nu rezist atât. Eu abia mai rezist o zi.

Sun la cabinetul doctorei mele, dar din nefericire este în concediu și se va întoarce abia peste zece zile.
Grozav. Cum rezist eu zece zile? Mă abțin cu greu să nu sunt la alt cabinet pentru a ma programa mai rapid, dar trebuie să învăț să am răbdare.

Altfel ce voi face în nopțile de nesomn din cauza urletului lui bebe? Trebuie să îmi antrenez răbdarea de pe acum. Rad. Deja mă imaginez cu el sau ea în brațe. Oare cum va arăta? Va lua trăsăturile mele sau le va lua pe cele ale tatălui său? Mă întristez din nou. Orice gând de bucurie legat de copilul asta vine acompaniat de unul legat de Blake.

Trebuie să fac cumva să mă detașez de amintirea lui. În fond, atât a rămas. O amintire.

Și o parte din el ce creste în tine, îmi reamintește cu răutate eul interior.

Scutur din cap agitată și îmi frec tâmplele. Migrena se întoarce. Mai violentă. Mă retrag in dormitor și încerc să profit de câteva ore de somn până ce va ajunge Mike aici.

De îndată ce mă întind pe saltea, valul de greață mă ia din nou. Alerg la baie și mă sprijin pe vasul de toaletă. Tușesc violent dar nu reușesc să vărs. Nici nu as avea ce, având în vedere că iar nu am mâncat.

Mă întorc în pat și aud cum telefonul vibrează pe saltea. Ridic ecranul și văd un nume ce îmi îngheață sângele în vene.

"Ești bine?"- Blake

Glumești nu?
Spune-mi că glumești!
Normal că nu sunt bine! Mai am puțin și îmi vomit intestinele din cauza ta, nemernicule!

Îi blochez numărul și îmi afund capul in pernă unde încep să tip cât mă țin plămânii!

De data asta nu îți voi mai permite să te joci de-a dragostea cu mine!