De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 40

Azi am avut cel de-al patrulea control de rutină. Totul se dezvoltă așa frumos și sănătos. Mai puțin eu.
Sunt în săptămâna douăzeci de sarcină, asta însemnând că am cinci luni deja. Sunt mult mai slabă decât înainte.
Primele doisprezece săptămâni după ce am aflat de sarcină, au fost groaznice.
Nu am putut nici să mă ridic din pat, fără să simt că sunt într-un vas pe mare și automat să-mi vărs sufletul până la epuizare.

Țin minte că o dată am început să vărs doar pentru ca l-am auzit pe Mike mestecând un măr. De atunci i-am interzis să mai mănânce orice lângă mine. Iar eu, da. Nu am mâncat aproape nimic. Și când mâncam, în maxim cinci minute alergam spre toaletă. Am crezut că o să mor. Aveam zile când mă întrebam de ce trebuie să trec eu prin așa ceva. Aveam zile când credeam că moartea ar fi mai suportabilă decât sarcina în sine.

Dar surpriză. Totul a trecut. De două săptămâni mă simt bine. Da, încă nu suport mirosul de parfum sau anumite mâncăruri, dar măcar pot rezista fără să vărs. Ieri chiar am reușit să beau o cafea. Fără cofeină bineînțeles. Nu știu de ce, dar simt nevoia să stau departe de orice ar putea fi nociv bebelușului încă în formare. Cum ar fi cofeina. Sau chiar și ouăle. Da, sunt paranoică, știu.

Pe la treisprezece săptămâni am avut controlul cel mai amănunțit, din trimestrul I. Spun detaliul ăsta pentru că vreau să mă laud cu puterea mea de decizie. Atunci puteam afla sexul copilului, iar eu ca o eroină am rezistat tentației, în ciuda protestelor lui Mike și Nicklas. Deci în concluzie vor afla dacă este nu nepoțel sau o nepoțică în momentul nașterii. Nu este grozav?

Bine, cum spuneam. Pentru ei nu, nu este. Și nici pentru William. Era așa fericit să afle că va avea un nepoțel. Dar eu prefer să îi mai țin câteva luni în suspans.

Cred că ar trebui să fac o scurta recapitulare despre ce s-a întâmplat în ultima perioadă. Mike s-a mutat în Canada, cu mine. Nu știu cum, doar m-am trezit cu el și Maia în ușa apartamentului meu, înconjurat de o gloată de bagaje. Mi-a zâmbit vinovat și s-a autoinvitat să locuiască cu mine. Nu m-am plâns. Știam că am nevoie de el în viața mea, la fel de mult pe cât am nevoie de mama. Mi-e dor de mama. Mai ales acum. Aș fi vrut să își cunoască și ea nepotul sau nepoata. Alung repede gândurile astea din mintea mea. Nu vreau să mă întristez. Nu îi face bine copilului.

Cum spuneam, Mike s-a mutat în Canada. A renunțat la tot pentru mine. A primit un loc la Academia de Muzica și Teatru, aici, și așa a început o noua etapă pentru el.
Nicklas s-a ținut de promisiune. Mă vizitează de câteva ori pe lună atunci când poate. Are și perioade în care oricât ar încerca, nu reușește să vină, dar i-am tot repetat că este în regulă. Atât el cât și fraierul de colegu-miu de apartament se bucură extrem de mult de perioada prin care trec. Suntem un trio genial.

În ultima perioadă s-au împrietenit cam mult, Mike și Nick. Urmăresc meciurile împreună când vine aici, fac de mâncare, fac curățenie, spală, calcă. Da. Mă simt de parcă am două menajere, uneori. Nu mă lasă nici măcar să îmi pun singură un pahar cu apă. Abia am reușit să plec azi singură la control cu mașina, căci în cele mai multe cazuri, Mike îmi ascunde cheile.
Am menționat că sunt super protectori?

Când Nicklas nu reușește să vină, stă cu orele la telefon cu blondul și îi cere rezumate detaliate ale fiecărei zile a săptămânii. Uneori simt că exagerează, amândoi. Dar pe de altă parte mă bucur. Mă bucur că am două persoane atât de minunate în viața mea.

Că tot vorbeam de protectivi, nici William nu este mai prejos. Nu mi-a mai dat voie să mă întorc la muncă încă din prima zi în care i-am zis despre sarcină. Mi-a spus că stresul de acolo ar fi prea mult pentru mine și pentru bebeluș, așa că nu am protestat. Așa că de atunci stau în casă în cea mai mare perioadă și pictez, fac puzzle sau scriu. Am reușit să încep jurnalul de sarcină și mi se pare cea mai genială idee pe care am avut-o în perioada asta. Când nu reușesc să adorm, deseori recitesc ce am scris acolo. Mă liniștește.

Azi este vineri ceea ce înseamnă că Mike are ore scurte, deci ar trebui să fie deja acasă. Parchez mașina în fața blocului unde locuiesc și mă rog să nu mă certe prea mult că am condus deși mi-a specificat clar să iau un Uber. Am uitat să spun cea mai tare lucru care mi s-a întâmplat: am cumpărat o casă!!! Da, o casă! Încă din ziua în care am rămas însărcinată, am decis că trebuie să mă mut la casă. Undeva departe de tot traficul și poluarea din oraș. Așa că la câțiva zeci de kilometrii de Vancouver într-o suburbie liniștită, am găsit casa visurilor mele. Și partea cea mai grozava este că mâine ne mutam!

Eu și Mike. Bineînțeles că va locui cu mine. Deși mi-a spus că este în căutarea unui apartament doar pentru el, nu vreau să renunț în a locui împreuna. Argumentul lui a fost că, citez, "o să am nevoie și eu de sex, și nu prea pot să fac asta cu o femeie gravidă în camera cealaltă sau mai rău cu un monstruleț urlător."

Destul de încurajator, nu?
Dar l-am lăsat. A renunțat la prea multe pentru mine. Mai grav este că nu este obligat să facă nimic din toate astea. Și totuși a făcut.
Aștept cu nerăbdare ziua de mâine. Nicklas mi-a scris mai devreme că se îmbarca in avionul spre Canada. Nu ne-a lăsat să ne luam in primire noua locuința pana nu va fi și el prezent. I se pare un pas extrem de mare și vrea să ne fie alături. Uneori mă întreb ce am făcut să merit toate astea?
Atâta iubire. Atâta grijă.
Este plăcut să nu mai fiu singură.

Mă opresc în fața liftului, așteptând să coborâre, când simt în pântecul meu o atingere. A lovit. Este prima dată când am simțit. Îmi duc repede mana în locul în care mi-a rămas senzația. O face din nou. Zâmbesc și ochii mi se umplu de lacrimi. Deși pentru saptamanile de sarcină pe care le am, burtica nu este deloc vizibilă, eu mă simt uriașă. Știu, este doar în capul meu. Mike ar putea să jure că nu am cinci luni de sarcină. Par doar puțin balonată. Iar tricourile pe care le port, ascund cu brio asta.

Intru în lift încă cu ochii în lacrimi și mana pe burtica. O mângâi calm și tandru și aștept să simt o nouă lovitura.
Ajung la etajul meu și pășesc spre apartament. Abia aștept să le spun băieților că am simțit prima lovitură.
Nicklas era foarte îngrijorat în privința asta. Citise el pe internet că trebuia sa simt încă de la șaisprezece săptămâni sau ceva. Sunt foarte paranoici în privința asta. Ar fi trebuit să le vezi fata când le-am arătat prima ecografie 3D. Erau siguri că o să nasc un extraterestru. Am ras groaznic de expresiile lor speriate.

Cu ochii în lacrimi și o mână mângâindu-mi burtica, caut cheile apartamentului. Reușesc să le scot din buzunarul jachetei pe care o port, dar nu apuc să le folosesc. Imediat ce îmi ridic ochii spre ușa apartamentului rămân în loc. Împietrită. Scap cheile pe jos, dar nu reactionez.

— Blake?