De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 51

Au trecut două ore de când mă chinui să adorm. William a plecat, așa că sunt nevoită din două în două ore să merg să o verific pe Iris. Nu știu dacă și Blake face asta, deși teoretic este rândul lui să aibă grija de ea in noaptea asta.

Ies din nou din camera și merg să o verific pe micuță. Din fericire doarme. La fel de liniștita că mai devreme. Mă întorc în hol când îl aud pe Blake cum se întoarce in dormitor. Probabil a vrut să vina la Iris, dar și-a dat seama că sunt deja aici.

Oftez. De ce se comporta atât de ciudat? Nu înțeleg ce vrea de la mine. Și toate întrebările astea fără răspuns nu mă fac decât să iau o decizie impulsivă. Așa că pun mana pe clanța și intru peste Blake în dormitorul său. Este deja întins pe pat când pășesc înăuntru. Are o veioza aprinsă ce luminează vag camera, iar el pare că citește. Nu știam că îi place să citească.

— Putem vorbi? șoptesc precaută, sperând să nu aud un refuz.

Nu îmi răspunde. Se muta in schimb, câțiva centimetri pe pat, făcându-mi semn să mă așez. Închide cartea și își concentrează toată atenția pe mine.

— Deci, încep neștiind cum să pornesc discuția. Ce ai spus în oraș, despre relația noastră, ce ai vrea mai exact?

— Mai contează? Mi-ai oferit deja răspunsul. Destul de clar.

Îmi dau ochii peste cap și oftez.

— Da. Parca tu citeai prin mine sau ceva, acum te iei după tot ce spun?

— Vreau doar să înțelegi că uneori nu este suficient să arați ce îți dorești, trebuie si să o spui.

— Doar te joci cu mine, remarc dezamagita și mă ridic de pe pat.

— Întoarce-te, răsuna din nou vocea lui pe tonul asta foarte impunător.

Nu mă opun. Iau din nou loc lângă el, și încep să îl privesc inocent.

— Te vreau, Edaline. Vreau să fim o familie adevarata, nu doar colegi de locuința, cum spui tu. Vreau să împărțim același dormitor, același pat. Nu mai suport să te am aici, dar totuși să nu te am deloc. Este tortură.

Clipesc socata de ceea ce aud. Exact aceleasi vorbe i le-aș fi spus si eu cândva; dacă as fi avut ocazia.

— Și totuși, dintre noi doi, tu ai fost cel ce m-a respins constant în ultima perioadă.

— Nu te-am respins. Am vrut să mă asigur că nu sunt un capriciu al hormonilor tai, începe să rânjească enervant.

— Glumești nu?

— Da, glumesc. Ne-am rănit reciproc si cred că am avut nevoie de distanța asta pentru a înțelege cât de mult însemnam unul pentru celălalt. Pe lângă asta, am vrut să ne concentram în prima lună exclusiv pe fetita noastră, nu voiam să îți încarc capul cu greutatea unei relații. Am vrut să te las să te bucuri de noua schimbare din viața ta și sa o accepți deschisă, fără alte distrageri. Înțeleg că nu este ușor pentru o femeie să devină mamă, toate schimbările ce vin odată cu etapa asta sunt copleșitoare. Așa ca am încercat să te susțin cumva. Fără să complic lucrurile.

— Și cât mai aveai de gând să aștepți? spun iritată, dar uimita de mărturisirea lui.

— Până as fi fost sigur că ești pregătită, zâmbește cu dragoste, iar eu simt nevoia să îl sărut, dar mă opresc.

— Și ce te-a făcut să vezi că sunt pregătită?

— Rochia aia, răspunde imediat.

Roșesc. Simt în privirea lui o urma de gelozie. Aroganta. Seducție. Un cocktail periculos de sentimente.

— Deci acum avem o relație? întreb cu un sentiment de dejavu.

— Avem? rânjește știind că am mai avut aceeași discuție cândva.

— Asta te-am întrebat eu nesuferitule! răspund cu zâmbetul pe buze.

Brațele lui dominatoare mă cuprind de talie și ma trag  încet peste el. Eh acum e acum.

— Mi-ai lipsit al dracu de mult, Edaline, recunoaște pe o voce îndurerată.

Îmi invadează gura cu un sărut încărcat cu toate sentimentele posibile. Dar cel mai mult simt dorința. Dorința arzătoare. Intensitatea sărutului sau îmi invadează și ultima celula a corpului, iar eu simt deja cum ma rup de realitate. Încep să gem printre rasuflarile grele, iar mintea mea nu mai cooperează. Sunt pierdută.

— Te vreau! Acum! În mine! mă împing în pieptul lui și îl privesc intens în ochi, spunând fiecare cuvânt.

Nu știu de unde am tot curajul asta și toată dorința asta, dar nu am de gând să îmi înfrânez nimic. Am nevoie de Blake.

— Mă ai, love, încearcă să mai prelungească preludiul, dar eu nu mai am răbdare.

— Te-am așteptat atâtea luni, deci putem sări peste partea asta?

— M-ai așteptat? ochii lui se fac mari și simt că ar putea să îmi citească și structura ADN, nu doar gândurile.

— Da, Blake. Te-am așteptat, recunosc trista când îmi dau seama că eu nu am mai avut pe nimeni de după el, când in schimb, el a fost cu alte femei în tot acest timp.

— Bun, pentru că și pentru mine a fost la fel.

Acum eu mă uit cu uimire la el. Blake nu a mai avut pe nimeni după relația noastră?

— Nu ai mai fost cu alte femei? După ce am plecat?

— Crezi că as mai fi fost aici dacă ar fi fost așa?

Răspunsul lui mă bucura și ma întristează în egală măsura.

— Nu pentru că nu am putut. Pentru că nu am vrut. Chiar dacă ar fi însemnat să nu mai ating o altă femeie toată viața. După tine nu mai există viață pentru mine, iubito. Tu ești totul.

Și așa a fost și restul nopții.
Mi-a oferit totul.

Mă rog, două ore, până când Iris s-a gândit că ne-a ajuns și ne-a întrerupt.

A doua zi, de dimineață, am decis că Blake ar trebui să se mute în dormitorul principal. În dormitorul meu. Nu mică i-a fost mirarea lui Mike, când a venit la noi la prânz și ne-a văzut giugiulindu-ne ca doi adolescenți prin bucatarie. Dar tot ce a putut face in schimb, a fost un semn simbolic către Blake,
ca in cazul în care o dă în bară, din nou, îi va lua viața.

Mike, cel mai dulce prieten.
Vestea a ajuns rapid și la Nicklas, care se mira de ce a durat atât de mult. Se pare ca el chiar făcuse un pariu cu Mike pe cât va dura pana ne vom împăca. De fapt, cred ca de asta s-a ofticat Mike mai mult de relația noastră.

Iar acum, ca ne-am regăsit echilibrul și fericirea sunt doar curioasa sa întreb:

Viață ce mai ai în meniu pentru noi?