De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 56

Minciuna.
Minciuna este, din punctul meu de vedere, cea mai meschină formă de trădare. Și cu toate astea, am făcut-o. Am mințit. Riscând să pierd totul.

— Ești superbă, îmi șoptește William lăcrimând din tocul ușii în timp ce o leagănă pe Iris.

Roșesc și mă abțin cu greu să nu îmi las lacrimile să strice machiajul pe care Emily doar ce l-a terminat.

Emily este fata minunata ce m-a pregătit pentru ziua cea mare. Nunta mea. Pot spune că are mâini de aur. Încă din prima secunda am știut că va face din mine cea mai superbă mireasa. Și așa a și fost.
Încă nu îmi vine să cred că persoana din oglindă sunt eu. Mă simt o zână. Și totuși, am și ceva puțin indecent în aștept. Poate o fi de la decolteul rochiei, pe care Mike a ales-o pentru mine.

Poate sunt nebună, dar l-am lăsat pe el să o aleagă. Cred că măcar atâta bucurie merită să îi ofer. Dacă tot l-am dezamăgit cu faptul că nu vom face un eveniment extravagant, unde să își poată etala propria ținută.

— Scumpo, este timpul să mergem, altfel riscam să întârziem la propriul tău eveniment, mă înștiințează William cu un glas blând.

În treizeci de minute voi fi in fata altarului. Jurandu-i lui Blake iubirea eterna. Inima îmi bate în ritm accelerat, iar eu nu găsesc niciun gând care să mă facă să mai potolesc emoțiile.
La naiba.

O iau pe Iris din brațele lui William si ne îndreptam spre mașina. Micuța noastră doarme, îmbrăcată în rochița ei albă. Blake si-a dorit ca amândouă sa fim îmbrăcate asemanator. Și trebuie să recunosc ca a avut o idee bună. Buburuzei îi sta superb în alb.

Câteva minute mai târziu parcăm în fata capelei, unde va avea loc ceremonia religioasă. Ne dam toți trei jos, iar băieții ar trebui să fie deja înăuntru. Tot Mike a venit cu ideea ca Blake să se pregătească la el acasă. Considera că aduce ghinion dacă ne-am pregăti împreuna si mai ales dacă m-ar vedea înainte de a ajunge la biserica. Nu înțeleg superstițiile astea, dar nici nu am protestat. A fost bine să pot să mă pregătesc în liniște, fără presiunea pe care ar fi pus-o ei asupra mea.

Intram pe ușile imense din lemn, și dăm în hol de Nicklas și Mike. Inima îmi bubuie în piept că acum este momentul. Acum Blake își va vedea viitoarea mireasa. Dar nici urma de Blake. Dau întrebătoare din cap spre cei doi, iar cei doi ridică din umeri spunând că nu știu unde a plecat Blake, dar se va întoarce imediat. Mike mă trage într-o încăpere ce seamănă cu o cameră și îmi spune că nu ar trebui să apar în fata lui Blake decât când vine momentul. Și anume când ma așteaptă deja la altar. Altfel aduce ghinion.

Atâta ghinion si superstiție. Simt că mă zăpăcește de cap. Mai ales ca inima mea este la un pas de un stop cardiac de la atâtea emoții. Iese din camera si îmi spune sa aștept pana când va veni William să mă aducă la altar, apoi închide ușa in urma sa. Perfect. Am nevoie sa se termine odată toată nebunia asta. Caci simt ca nu mai rezist mult.

Încep sa ma plimb agitata prin încăpere încercând să îmi golesc mintea. Și poate si sa îmi potolesc emoțiile. Oare este normal să fiu atât de emoționata? Nu ar trebui să fiu liniștita? Entuziasmata, dar calma? În fond, urmează să mă căsătoresc cu bărbatul pe care îl iubesc, mai mult decât propria-mi viață. Cu care am un copilaș minunat. Și cu care as vrea să mai fac unu, doi în viitor. Poate chiar trei. Trei copilași. Să avem casa pline de râsete sau țipete. Să ne trezim dimineața cu ei peste noi, ca ne cer înghețata sau mai știu eu ce trăsnăi de ale lor.

Încep să rad. De propriile-mi gânduri. Apoi un nor negru de tristețe mi se formează deasupra capului. Îmi amintesc brusc ce s-a întâmplat săptămâna trecută. Involuntar îmi așez palmele pe pântec. Și privesc cu vina și dezamagire în jos. In acel moment ușa se deschide, dar nu este William. Este Nicklas.

Intra înăuntru și mă privește îngrijorat, surprinzând ipostaza în care mă aflu. Cu mâinile pe burtică. Și o privire distrusă. Scutura din cap și se apropie.

— Nu îmi place să te văd așa, recunoaște cu glas domol. Trebuie sa ii spui lui Blake. El știe cel mai bine cum să te ajute, Edaline.

Îmi ridic privirea spre el și îl rog să nu mai spună nimic. Nu vreau sa aud in momentul asta cum sunt cea mai groaznica persoana pentru ca ii ascund viitorului meu soț un adevăr atât de profund.

— A venit? încerc sa schimb subiectul și sa uit orice gând vinovat ce încolțește in mintea mea.

— Nu știu, spune ridicând din umeri, apoi întoarce privirea spre ușă.

Vocea lui Mike se aude rasunand pe hol. Vorbește cu cineva. Doua secunde mai târziu intra după noi in încăpere și ii cere lui Nick să meargă la altar sa ne pregătim că Blake s-a întors. Uitase verighetele acasă. Măcar este plăcut sa știu ca nu doar eu sunt tulburata de ziua asta.

Ies amândoi din camera și rămân singura. Eu cu inima mea exploziva. William ciocane la ușa și bagă capul pe jumate.

— Pregătită, scumpo?

Aprob din cap că da apoi îmi încolăcește brațul după al său. Cu pași lenți și grei ne îndreptam spre altar. De îndată ce ușile din fata mea se deschid, dau cu ochii de viitorul meu soț. Blake sta acolo, înconjurat de băieți, in postura lui perfect dreapta și sigura. Schițează un zâmbet, dar ochii nu îl urmează. Privirea lui este întunecată. Greu de descifrat.

Drumul pana la altar pare cel mai lung drum din viața mea, dar câteva minute mai târziu sunt aici. Lângă Blake. Îl iau de mâna și i-o strâng de parca gestul asta va calma toate furtunile din mine. Emoțiile îmi fac ravagii în suflet. Și în minte. Tremur. Simt cum fiecare bucățică din corpul meu tremura de emoție.

Blake mă privește cu expresia lui ciudată. Nu știu exact ce este în mintea lui, dar sunt sigură că reacționează așa doar din cauza emoțiilor. În scurt timp voi deveni soția lui.
Pentru totdeauna.

Ceremonia începe, iar eu îmi las sufletul să îmi părăsească sufletul cu fiecare cuvânt rostit de preot.

— Da! vine răspunsul hotărât din partea lui Blake, iar eu las câteva lacrimi să îmi cada pe obraz.

Sigur mi-am stricat machiajul. Și nici nu am apucat să facem pozele de după ceremonie.

— Da! răspund și eu imediat după întrebarea preotului.

Apoi totul se aude în ceață, de undeva de departe. Îl privesc pe Blake în ochi, printre lacrimi, iar acesta îmi răspunde cu un zâmbet. Un zâmbet mult prea scurt. Și rece. Sunt atât de concentrata pe chipul lui. Încerc să îl citesc, dar nu trădează nimic. Nici macar cel mai mic gând. Singurul lucru pe care îl mai aud din jurul nostru este: sunteți soț și soție.

Apoi Blake se apleacă și mă sărută. Foarte scurt. Și sec. Aproape ca un pupic. Pe buze. Fac ochii mari și încerc să îi șoptesc cumva indirect că mai vrea, dar se face că nu mă înțelege. Sau poate nu este momentul. Probabil asta încearcă sa îmi dea de înțeles. Nu este momentul pentru mai mult.

Ieșim de mână din biserică, iar afara soarele parca strălucește altfel. Acum sunt soția lui. Iar el este soțul meu.
La bine și la rău.
Mereu împreuna.

Acum, am o viața întreaga să te iubesc.
Deși știu că nu va fi de-ajuns.