De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 60

Dragostea.
Ei bine, dragostea ne face nebuni. Ne ia mințile în cele mai multe cazuri. Ne face străini de noi înșine. Te uiți în oglinda azi, iar mâine când te-a năvălit dragostea, nu te mai recunoști.

Blake stă tolănit pe fotoliul din dreapta patului și mă privește în continuare. Tăcut. Furios. Dar cumva liniștit. Nu știu ce să îi spun. Așa că nu fac decât să îl privesc. Cu profunzime. Apoi privirea îmi coboară pe zona unde se aflau semnele de pe trupul sau.Acoperite acum de un tricou. Mă încrunt.

— De acum vom dormi separat? continui să îl privesc cu intensitate.

— Cel mai probabil, ridică scurt din umeri.

— De ce? insist.

— Cred că așa va fi mai benefic pentru noi.

— Până când?

— O perioadă.

— Ți-e frică? Că ți-as vedea semnele? îmi fac curaj și mă ridic din pat cu intenția de a ma apropia de el.

Se așează mai relaxat pe fotoliu, poziționându-se picior peste picior cu brațele incrucisate la piept.
Fac alți pași siguri spre el păstrând un contact vizual ferm.

— Ce ai făcut la Roma? întreb când simt că mă inunda un val de curaj și adrenalină.

— Nimic interesant, răspunde pe un ton concurent tonului meu.

— Nimic interesant? ridic o sprânceană și scuip un rânjet sec.

— Ce ai făcut la Roma? întreb din nou, de data asta la câțiva centimetri de el.

— Am încercat să mă lupt cu demonii mei, ochii lui furioși mă roagă să tac.

— Și cine a câștigat?

Mă sprijin cu palmele pe brațele fotoliului, făcându-l pe Blake captiv sub mine. Nu știu de ce momentul dintre noi mi se pare atât de excitant. Ceva mă provoacă. Nu știu dacă privirea lui intensă plină de furie sau poziția din care mă abordează. Sau poate atitudinea. Sau poate faptul că mi-a lipsit atât de mult.

Tot ce vreau să știu acum este motivul din spatele semnelor. Dar în subconștient alte gânduri iau formă.

— Edaline, nu mă provoca. Nu este momentul, vocea sa sfâșie în mine ca niște colți de gheața.

— Probabil nu vreau să aud adevarul, dar trebuie să știu Blake. De unde ai semnele de pe piept? îmi plec ochii spre locul la care mă refer, apoi reiau contactul vizual.

Se ridica brusc în picioare, iar eu tresar și mă dau un pas în spate pentru a-i face loc. Încă păstrează contactul dintre noi. Ochii lui mă pătrund. Cumva mă face să ma simt mică. O ființa inexistentă. Se apropie pana când pieptul lui face contact cu al meu ori de câte ori inspiram.

Un fior de teama îmi pornește pe șira spinării și tremur. Mă privește cu atâta furie încât simt nevoia să ma întorc în pat să mă adăpostesc de furtuna ce am declanșat-o. Cred că nu trebuia sa mă joc cu el. Nu știu încă de ce este în stare, mai ales în momentul asta. Tot ce îmi doresc este să nu mă lovească cu alte cuvinte ce m-ar face să regret si mai mult toată situația dintre noi.

Înaintează spre mine cu câte un pas pe rând, iar eu înapoiez cu câte un pas pe rând. Nu spune nimic. Nu zâmbește. Nu se încruntă. Nu lasă niciun gest să îi trădeze gândurile. Iar eu simt cum îngheț de spaimă. Nu știu la ce să mă aștept.

— Edaline, vocea lui gravă a devenit dintr-o dată atât de pătrunzătoare.

Icnesc când mă lovesc de marginea patului și cad în fund pe saltea. Acum el ia o poziție dominanta deasupra mea, iar eu rup contactul vizual mult prea intimidata de poziția in care mă aflu.
Sunt destul de sigura ca orice are de gând in momentul asta, nu este pe aceeași pagina cu ceea ce gândesc eu.