ASA TATA, ASA FIU

34

- Alexandra... draga mea sora... Cum sa nu vreau sa mai faci poze? Cum sa nu vreau sa imi mai faci bucuria asta?

- Huh! M-am speriat! Am crezut ca vrei sa renunti!

- Nu! Alexandra! Nu! Cum sa renunt?! Mai ales dupa ce am auzit ce are in cap! Nici nu poti sa iti inchipui cu ce m-a amenintat daca nu ii fac pe plac, daca nu ii indeplinesc dorinta. A fost sadica rau! Nu am avut cum sa dau inapoi. Nu am avut, crede-ma!

- Te-ai suparat pe ea? ma intreba ea bland.

- Nu! Nu am de ce sa ma supar neaparat si chiar daca as avea, nu am voie sa ma supar pe ea si nu pot sa ma supar pe ea. Dar a fost tare dureros momentul. Crede-ma! In momentul in care am vazut-o, am fost in culmea fericirii. Nici nu pot sa exprim in cuvinte ce am simtit, dar pe cand am trecut de ea, a fost oribil. As fi vrut sa raman... pe veci acolo, statuie, sa o pot vedea la nesfarsit... Asa ca nu mai pot repeta asta. Nu, cand stiu cat de tare doare. De acum ma rog sa nu ne mai intalnim, pentru ca doare, doare al dracului de tare.

- Alex nu mi-a spus amanunte... doar atat ca a fost greu si ca i-ai dus poza. Tu chiar ai vazut-o in acea zi?

- Nu am stiut ca Alex nu ti-a povestit despre acea zi.

- Oricat l-am intrebat ce s-a intamplat, atunci cand mi-a spus sa nu mai fac poze, nu a vrut sa imi spuna nimic. Doar ca a fost greu.

- Asa a fost. Poate ca nu a vrut sa iti spuna despre asta pentru ca se simte vinovat. El a insistat sa accept cererea ei, dar eu ma hotarasem deja inainte de a vorbi cu el. Deci nu el e vinovat pentru starea mea de atunci.

- Imi poti povesti si mie cum a fost?

- Am sunat-o sa ii spun ca e libera, asa cum ne-am inteles cand am vorbit cu ea de aici. Dar am facut greseala sa ii spun ca eu i-am pus scrisoarea in cutia postala. Asta a fost greseala mea si mi-o asum, dar nu m-am asteptat sa reactioneze asa. Nu m-am asteptat sa nu inteleaga in ce situatie suntem si cat de periculos ar putea fi. A insistat... M-a implorat... aproape plangand... apoi daca a vazut ca nu cedez a trecut la amenintari... E nebuna, Alexandra. Crede-ma! Nu am putut sa risc. O cred in stare sa faca ceea ce a spus. Si acum ma tem ca isi va incalca juramantul si tot va face prostii doar ca sa ma vada.

- Edmond, poate, daca a citit scrisoarea si a vazut poza, va intelege si va fi bine.

- E tare incapatanata fata asta!

- Dar a obtinut ce a vrut. Te-a vazut! E buna si incapatanarea asta la ceva. Zambi ea. – Si Edmond, asta ar trebui sa te bucure. Ea te iubeste! Nu te uraste. Ar trebui sa fi fericit.

- Dar nu cu pretul asta. Nu sa ne doara atat de tare. Ce ma enerveaza e ca ea se complace in suferinta. Ea vrea sa o doara! Mi-a scris in scrisoare! Vrea sa o doara! Am repetat eu, incruntat.

- Ce dragut!

- Alexandra, cum poate fi dragut asa ceva!? Am rabufnit eu, tot mai nervos. – Cum sa vrei sa treci prin suferinta iar si iar... Nu ar trebui sa fie invers? Sa incerci sa pui distanta ca sa nu doara? Ea de ce nu gandeste asa?!

- Edmond, dragul meu, ea se simte vinovata... Nu poate gandi altfel...

- Ai citit scrisoarea ei? am intrebat-o eu alarmat de cuvintele ei.

- Nu! Cum sa o citesc?! Dar ea stie de ce ai ales calea asta. E constienta de comportamentul ei... si spre ce te-a impins.

- E mai grav, Alexandra! Nu ca e constienta de asta. Chiar eu i-am spus ca ea e vinovata de tot. I-am aruncat asta in cladire de fata cu ceilalti... Acum, poate ca voi reusi sa ii scot din cap cuvintele mele de atunci, cu scrisoarea mea. Acolo i-am spus ca nu e ea vinovata. Ca nu din cauza ei sunt ceea ce sunt acum.