ASA TATA, ASA FIU

30

Da! Ma insor! In sfarsit, Carmen a mea va fi a mea si oficial...

Am iesit in curtea mare si atat de frumoasa a tatalui meu. Am ales ca ceremonia si petrecerea de dupa ceremonie sa fie acolo. In curtea mare si plina de trandafiri a tatalui meu. Nu la un local... Nu... Voiam natura... Voiam aerul liber... Voiam libertatea... Iar acum, curtea era impodobita superb, cu ghirlande de flori, cu o arcada superba, cu un cort de nunta deosebit. Asa cum hotarasem, nu am avut multi invitati. Insa erau toti cei care au contat pentru mine.

Am mai privit o vreme tot acel aranjament festiv... asemanator nuntilor americane. Aveam din nou o ora fixa. Un alt termen fix. Ora sase seara... Atunci imi voi tine mireasa in brate in fata oamenilor... In fata celor care conteaza pentru mine si in fata lui Dumnezeu... Atunci o voi saruta in fata slujitorului lui Dumnezeu...

Am inspirat adanc... Hm! Eu sunt in prag de nunta... Eu... cel care nu a crezut in speranta... Eu, cel care la un moment dat a crezut ca a fost aruncat in lumea asta si uitat... voi sta in fata tuturor si voi jura iubire vesnica celei care m-a asteptat atatia ani de zile... celei care a crezut in noi... si in iubirea noastra...

Pe cand mi-am intors privirea spre intrarea in casa atat de primitoare a tatalui meu, ochii mei au intalnit cei mai frumosi ochi albastri din lume... Carmen a mea ma astepta in prag... zambind, somnoroasa... cu coltul buzei de jos intre dinti...

M-am grabit s-o strang in brate... M-am grabit s-o sarut... sa pot sa cred ca e reala...

- Oh! Dragostea mea! A sosit ziua! Am murmurat eu, printre sarutari. – Carmen a mea... visul meu se implineste azi...

- Da, Edmond! Am ajuns ziua despre care ai vorbit tu in padure... A sosit ziua mult asteptata...

- Cum te simti, draga mea?

- Ciudat, dar nu am emotii. Chiar nu am emotii deloc... Sunt doar foarte fericita... Atat!

- Lasa, ca am eu emotii si pentru tine, am recunoscut eu.

- De ce, iubire?

- Nu pot sa cred ca se intampla... Nu pot sa cred ca, dupa atata asteptare, am ajuns in momentul asta...

- Edmond, stii ce zi e azi?

- Da! Ziua nuntii noastre... am raspuns eu, ridicand o spranceana...

- Da... si asta... Dar mai e ceva... Edmond... E ziua in care ti-am spus prima data ca te iubesc... Este ziua in care eu nu am putut renunta la noi... murmura ea privindu-ma in ochi...

Oh! Doamne! Am inchis ochii... si i-am strans cu putere... simtindu-mi fruntea incretita... dureros de incretita... in timp ce in minte mi-au navalit cateva cuvinte... parca dintr-o alta lume: "Si urasc faptul ca am crezut in tine si mi-am permis sa TE IUBESC" Da! Se implinesc zece ani de cand am auzit eu cuvintele astea... Am simtit ca ma pierd... Cum naiba nu m-am gandit la data? Cum naiba nu mi-am amintit acea DATA in care m-am razbunat pe iubirea mea... Ora sase... Ora in care eu am sarutat-o in acea cladire dezafectata... pentru ca mai apoi sa imi umilesc iubirea... S-o trec prin Iad... Da... Asta e ziua in care ea a rostit pentru prima data cuvintele "te iubesc" insa intr-un context dureros... Cel mai dureros... Cum de nu mi-am intiparit in minte data acestei zile? Cum de mi-am scos-o din minte? Ce ciudat... Eu, omul termenelor... omul datelor fixe, mi-am sters din memorie tocmai acea data... Nu ma gandisem niciodata la acea zi, ca la o data din calendar... Acea zi imi ramasese in minte pentru ceea ce i-am facut lui Carmen... insa fara a fi insotita de o data calendaristica... In mintea mea, acea zi a avut doar un nume: "Acea zi in care eu am fost cel crud"... Asa a ramas acea zi in mintea mea...

- Edmond, iubire... Hei! Revino-ti! E un lucru bun! Data asta din calendar va fi de acum inainte data nuntii noastre... Edmond! Va fi data nuntii noastre! Edmond, uita-te la mine! Ma auzi?! Uita-te la mine! Deschide ochii! Edmond! Priveste-ma!