Ascunde-mă de mine - Vol II

Capitolul 11

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Blake! Nu pot să cred că m-ai sărutat! își împinge palmele în pieptul meu, creând o mică distanța între trupurile noastre.

— Cum este Iris? mă desprind complet de ea și ma întorc la locul meu de la birou.

— Iris? întreabă confuză cu aceeași furie în privire și ton.

— Da. Ai spus că are febră și gâtul inflamat. Cum se simte acum? Și cine este cu ea in momentul asta?

Se foiește agitata pe loc evitând să îmi răspundă. Pare în impas.
Un beculeț luminat mi se aprinde în cap.

— Nu sunt de acord că tipul ăla să îmi îngrijească fiica! Nu este dreptul lui. Dacă ar trebui să fie cineva lângă ea acum, eu ar trebui să fiu, nu ăla!

Mă izbește cu o privire de gheata.

— In primul rând, Ryan a crescut un copil singur. Este mai capabil decât oricine să aibă grijă de Iris, vocea ei răsuna între cei patru pereți. In al doilea rând, nu cu el am lăsat-o acum! Este cu bona ei!

Îmi iau jacheta de pe spătarul scaunului, cheile si telefonul, apoi fac pași spre usa biroului.

— Să mergem! strig în urma mea, ca un ordin spre Edaline.

— Poftim? Unde? se întoarce spre mine dar nu se mișca de pe loc.

— Vreau să îmi văd fiica! Să mergem! este prima dată când simt ca îmi pierd răbdare.

Sunt îngrijorat pentru sănătatea micuței mele. Și sunt si mai îngrijorat că pentru o clipa am pus-o pe Edaline mai presus de ea. Am uitat complet de faptul că Iris este singura acum, absorbit de nevoia mea egoista de a fi cu Edaline.

— Nu! sângele îmi ia foc la auzul răspunsului ei.

— Nu? mă întorc cu coada ochiului spre ea, furia mocnind sub stratul subțire de răbdare pe care îl mai am. Edaline, mișcă-te! Vreau să îmi văd fata. Vreau să o știu bine.

— Este bine! Altfel nu as fi fost aici! Nu am de gând să te duc în casa mea.

Un zâmbet amenințător mi se formeaza pe buze.

— Ți-e teama de ce ar putea spune logodnicul tău, spun cu batcojora. Ce părere ai avea dacă ți-as spune că l-am întâlnit deja? Și că știu unde îl pot găsi oricând? Poate chiar as putea să mă împrietenesc cu el. Cum ar fi? o privesc cum oroarea ii invadează chipul.

— Poftim? Despre ce vorbești? formulează cu greutate fiecare cuvânt.

— Ar fi amuzant, nu? Fostul soț si viitorul să devină cei mai buni prieteni? Poate chiar vom avea si seri de meci în fiecare joi? continui să îmi arunc veninul cu fiecare cuvânt.

— Blake... vocea i se sparge. Despre ce vorbești?

— Acum mișcă-te! Vreau să o văd pe Iris!

Nu o las să mai adauge nimic că ies pe ușa biroului ca o tornada.

***

Simt tensiunea din jurul nostru. Edaline stă pe marginea canapelei și mă privește agitata cum mă joc cu Iris. Casa ei este exact cum mi-am imaginat-o. Micuța, dar foarte primitoare. Simt din plin personalitatea ei în fiecare colțișor al locuinței. Bătrânica care se pare ca ar fi bona fiicei mele, ne pregătește ceaiul, lăsându-ne intr-o oarecare intimitate.

Privind imaginea de ansamblu cu Iris si Edaline lângă mine, o durere familiara îmi cuprinde tot corpul. Poate intr-o alta viața, asta ar fi fost realitatea mea. Am fi fost o familie adevarata. Poate asta ar fi fost căsuța noastră, iar femeia din fata mea, încă m-ar iubi.