Ascunde-mă de mine - Vol II

Capitolul 17

— Ce spuneai de pastele alea? o mângâi pe umărul gol și ii aștern un sărut tandru pe tâmplă.

— Dacă vrei să mâncam in seara asta, ești responsabil, râde în brațele mele. Eu nu mă mișc de aici.

— Atunci, presupun că va trebui să te iau pe sus, încep să o gâdil cât să o stârnesc să se miște din pat.

După o lupta de câteva minute, cedez și mă ridic primul. Îmi iau o pereche de boxeri din sertarul dulapului și ma îmbrac.
Stau câteva secunde sprijinit de perete cu privirea spre ea. Edaline este dezbrăcată, întinsa in pat, parul revarsându-i-se precum o cascada printre așternuturile albe.

— Eu nu am haine de schimb! mă anunța bosumflată.

— În dulap găsești tot ce ai nevoie, zâmbesc amuzat de expresia ei naivă.

Se ridica lenesa din pat si ma ocolește. Deschide usa dulapului si cauta printre umerașele cu haine. Deschide si celelalte sertare, dar le închide la loc.

— Aici nu este nimic pentru mine! mă privește confuză.

— Cum nu? Poți lua un tricou de la mine. Nu ai nevoie de mai mult.

Se privește din cap pana in picioare, apoi pune mana pe un tricou negru, simplu.

— Dar, își musca buza de jos rușinată, lenjerie?

— Uită de chiloți. Te prefer oricum fără ei.

Ii fac cu ochiul apoi o urmăresc cum dispare aproape fugind în baie.
Rad ca un nătâng de cât de simpatica este Edaline si cât de bine i se potrivește infatisarea asta naivă.

Cobor la parter si aprind din nou focul la șemineu. În orele pe care le-am petrecut in dormitor, am neglijat complet singura noastră sursa de încălzire, iar acum că afara s-a pus pe ploaie, temperatura scăzută se resimte.

După ce rezolv cu caldura, îmi concentrez atenția pe cina noastră. In bucătărie totul este împrăștiat haotic pe blat, în chiuveta si pe aragaz.

Scările încep să scârțâie sub greutatea lui Edaline, anunțându-mă că mi se va alătura în pregătirea cinei.

— Ce s-a întâmplat aici? rad spre ea ironizând haosul din jur.

— Nu mă mai tachina! Știi că sunt un dezastru în bucatarie, se bosumfla din nou, iar eu ma simt obligat să mă apropii si sa o sarut pana când ii reapare zâmbetul pe buze.

— Bănuiesc că nu s-au schimbat multe de când am plecat.

Îmi mușc limba imediat ce văd expresia ce i se formează pe chip. Vorbele mele par sa fi atins o rană încă vie.

— Scuze, nu am vrut să... cuvintele mi se opresc în gând.

Mă ocolește si aprinde aragazul. Pune oala cu apa din nou la fiert, apoi începe să strângă resturile de ceapa, usturoi si busuioc.

O cuprind în brațe pe la spate, când se sprijină cu palmele în marginea chiuvetei.
Îi mângâi gâtul cu buzele si incep să presar câte un sarut scurt.

— Ce facem aici? mă întreabă cu un suspin.

— Poftim? încerc să o întorc spre mine, dar se fereste.

— Cât vom sta aici? vocea ei pare fără viața.

— Cât vrei, îi raspund fără sa stau pe gânduri.

— Ți-ai atins scopul? fiecare cuvânt al ei se simte ca un pumnal înveninat.

— Despre ce vorbești? încerc să o intorc din nou, dar se smucește, fără sa se îndepărteze.