Ascunde-mă de mine - Vol II

Capitolul 18

Calmul dimineții și liniștea ce ne înconjoară mă face să mă îndoiesc de realitatea momentului.
Totul pare prea frumos să fie adevărat. Edaline doarme în brațele mele, respirând greoi, iar eu îi dezmierd o șuvița de par printre degete.

Cred că am fi un poem de dragoste greu de recitat. Nimic din adevarul nostru nu pare real. Suntem aici, într-un pustiu, doar noi doi și iubirea ce ne-o purtam reciproc. Nu vreau să mă întorc înapoi, pentru că asta ar însemna să renunț la ea. Într-un fel sau altul o voi pierde. Voi pierde clipa pe care o trăiesc acum. Se va spulbera ca un glob de cristal si nimic nu va mai putea să o repare.

O trag pe Edaline mai aproape de mine, dorindu-mi să o absoarb cu totul. Să o cuprind și să nu îmi mai scape. Să fie a mea. Pentru totdeauna, așa cum ne-a fost scris încă din clipa în care ne-am născut, pentru că sunt sigur că sufletele noastre au fost menite să existe împreună încă dinainte să apărem pe Pământ.

— Încă puțin și o să mă omori, vocea ei răgușită si somnoroasa îmi atrage atenția. Am nevoie de oxigen, râde spre mine.

Relaxez îmbrățisarea si se întoarce cu fata spre mine. Îmi lasă un sărut ușor pe buze după care sare în picioare alergând spre baie.

— Revin imediat! strigă înainte să închidă ușa în urma ei.

După câteva minute, chipul proaspăt spălat și revigorat își face apariția. Este încă goală, dar apreciez că nu încearcă sa se mai ascundă de mine ca noaptea trecută.

— Începe să fie frig, face o mutra trista spre mine.

Deschide dulapul si începe să cotrobaie pana când găsește un pulover negru de-al meu și îl îmbracă.

Arată ca o rochie pe ea, iar mânecile ii trec cu mult peste palme. Este adorabilă.

— Fără lenjerie, am reținut deja, îmi face cu ochiul, după care se apropie de mine.

Îmi ia chipul in palme și mă săruta din nou, de data asta mai profund. Mai cu ardoare.
Se oprește brusc si face ochii mari spre mine, iar eu tresar.

— Ești bine? își plimba privirea îngrijorată pe chipul meu.

De ce nu aș fi bine? îmi pun întrebarea in gând.

— Mhm, dau din cap aprobator și zâmbesc strâmb.

— Ce s-a întâmplat? îmi mângâie maxilarul încordat și ma săruta din nou pe buze.

— Nimic, iubito! Cred că îmi este doar foame, continui să afișez același zâmbet, dar știu că ea poate citi dincolo de el. Haide, ii ofer un sărut și ma ridic din pat.

Scot din dulap un tricou și o pereche de pantaloni de trening, apoi intru in baie să mă spăl.

Câteva minute mai târziu o găsesc pe Edaline pe marginea patului cu aceeași expresie îngrijorată pe chip.

— Sunt bine, încerc să o liniștesc.

Mă apropii de pat și ma pun in genunchi în fata ei. Ii dau o șuvița de par dupa ureche în timp ce privirea ei continua să ma analizeze amănunțit.

— După micul dejun îl voi suna pe Nicklas să vină să ne ia, vestea mea pare că o întristează.

— Dar acasă totul este atât de complicat, își lasa capul in palma mea, cerând o mângâiere.

— Stiu, iubito. Dar le vom rezolva pe toate, îți promit! Îmi apăs buzele pe fruntea ei și rămânem nemișcați câteva secunde.

Mă desprind de ea cu greu și mă ridic în picioare. Ii cuprind mana și o silesc să mă urmeze. Coboram împreuna la parter și realizez că trebuie să fac focul dacă vrem să nu înghețăm de frig. Afara încă ploua, dar va trebui sa ies să aduc lemne.

— Trebuie să merg în șopron să car câteva lemne pentru foc, între timp crezi că poți pregăti ceva de mâncare, un zâmbet arogant îmi apare pe buze, fără să dai foc la casă?

Chipul lui Edaline se strâmba și simt cum sta sa izbucnească un val de furie.

— Blake! un pumn micuț mi se izbește în piept și eu încep să rad cu pofta.

Îmi era dor de tachinările noastre. Îmi era dor de ea așa.

O sărut fugitiv pe obraz și mă întorc spre ușa ce duce la curtea din spate. Afara este mult prea frig. Fac câțiva pași grăbiți prin ploaie și in câteva secunde ajung la șopronul unde sunt adăpostite câteva grămezi cu lemne. Le adun pe cele ce par mai uscate și ma grăbesc să mă întorc în casa.

Sunt deja ud până la piele și ma întreb de ce ma-' grăbit și nu mi-am luat o geaca pe mine înainte sa ies. Edaline este in bucătărie, când mă întorc înăuntru și se strâmba când mă vede ud.

— O să răcești! mă mustră din dreptul frigiderului.

— Norocul meu că ești aici să ai grija de mine! îi răspund aproape imediat.

Pufăie iritată și se întoarce, iar eu îmi continui drumul spre șemineu. Las grămada cu lemne să cada in coșul de ratan și încep să pregătesc focul imediat după ce curat de pe hainele mele ude câteva așchii.

După câteva minute focul începe să se întețească așa că îmi întorc atenția spre bucătărie, unde Edaline pare să se lupte la propiu cu aragazul. Încep să rad si mă apropii de ea. O cuprind in brațe pe la spate, si ma amuz când începe să tipe spre mine. Sunt ud, si nu cred că ii face plăcere sa ma simtă așa.

— Mergi și schimba-te! Știi cât de ușor răcești, se strâmba la mine.

— Poate așa si vreau! ii afișez un zâmbet cu subînțeles.

— Nu o sa stau după fundul tău să te îngrijesc, Blake! Așa că mai bine, da-ți hainele astea jos! se zbate puțin in brațele mele, așa ca ii dau drumu.

— Bună idee, zâmbetul meu dispare.

Îmi apuc tivul tricoului si îl dau jos. Deși ar trebui să fiu înghețat de frig acum, simt că ard. Edaline mă aprinde cu fiecare atingere.

— Nu asta am vrut să spun! face câțiva pași intr-o parte, dar se holbează la acțiunea mea.

— Dar pare să te încânte priveliștea, continui să îmi dau jos si pantalonii din care se scurg câteva picături de apa.

— Nu mă plâng, se spijină de blatul mobilierului si își încrucișează brațele la piept.

Privirea ei mă soarbe cu totul. Iar eu ma simt si mai excitat.

Când îmi apuc marginea boxerilor mă oprește.

— Rămâi așa! face câțiva pași spre mie pana mă poate atinge.

Buzele ei încep să lase câteva urme înfierbântate pe gâtul meu, coborând spre omoplat.

— Ce ai zice să pregătești tu micul dejun? Așa! face referire la ținuta mea.

— Hm, doamnă Evans, mi se pare mie sau tocmai am căzut intr-o capcană? îmi ridic o sprânceană spre ea.

Când își aude numele îngheață pe loc. Știu exact ce anume este in mintea ei, așa că este datoria mea să o aduc cu picioarele pe pământ.

— Nu-ți face griji, scumpo, numele ăsta îți aparține cu sau fără acte. Ești a mea și vei rămâne a mea pentru totdeauna. Nimic nu va schimba asta.

După câteva secunde pare sa își revină si începe să-mi zâmbească cald.

— Ești atât de priceput, remarca ei mă ia prin surprindere.

— La?

— La a te juca cu mintea mea. Și cu inima, privirea ei mă stârnește.

— Eu nu ma joc, Edaline. Sunt prea bătrân să mă mai joc de-a dragostea.

— Am mai auzit asta o data.

Zâmbește, dar zâmbetul nu ii mai pare vesel.

— Iubito, cuvintele mi se blochează în gât.

— Haide, să pregătim micul dejun. Sunt lihnită, Blake! În după-amiaza asta se va întoarce Iris acasă, așa ca suntem contratimp.