Ascunde-mă de mine - Vol II

Capitolul 27

Îmi aduc aminte vag discuția de noaptea trecută cu Edaline in care m-a avertizat cu privire la mahmureala care mă va lovi in dimineața asta. Avea dreptate. Cum are de fiecare dată.
Mă mișc cu greu, corpul fiindu-mi amorțit. Dau să mă răsucesc, dar un geamăt firav mă împiedica.

Edaline doarme cu spatele la mine, incolacita, iar eu o imbratisez pe la spate. Îi presar un sărut pe umăr, iar ea se strâmba.
Zâmbesc și repet mișcarea, ea foindu-se in brațele mele și gemând din nou. Afara ploua, iar in casa atmosfera este destul de răcoroasă, dar cu toate astea, mă simt foarte înfierbântat.

Din păcate, durerea de cap care m-a lovit, nu mă lasă nici să mă mișc de pe pernă, darămite să fac alte activități.

— Vreau să mai dorm, mormăie în brațele mele.

— Nu mă simt bine, mă schimonosesc ca un copil.

Se întoarce cu fata la mine și ma privește somnoroasa.

— Imi strici somnul doar ca sa am grija de tine? se încrunta și se întoarce din nou cu spatele. Culcă-te! Nu este vina mea că ai băut prea mult.

— Am făcut-o ca să vii aici. Să spunem că este modul meu de a te invoca, rânjesc și îmi îngrop nasul in parul ei. Când am probleme tu ești mereu aici. Ai mereu grija de mine.

— Blake, vreau să mai dorm, mormăie bosumflată. Nu putem să lăsam discuțiile pe mai târziu? Te rog?

— Bine! Doar roaga-te să mai fiu in viața când te trezesti! Sunt aproape sigur că o sa mor in curând.

— Nu o să mori de la o migrenă, iubitule. Acum culca-te. Este încă devreme! Și ești foarte aproape să îmi provoci și mie una.

Încep să rad, dar nu o mai deranjez. Nu am trezit-o pentru a mă îngriji, am trezit-o pentru că îmi era dor de glasul ei. Voiam să ma asigur că este real ce trăiesc acum. Voiam să știu că este ea. Încep să mă joc pe spatele ei creând cercuri cu degetul. Știu ca gestul asta o relaxează. Câteva minute mai târziu o aud cum respira greoi. A adormit.

Mă ridic din pat încet si mă strecor afara din dormitor după ce îmi iau niște haine din dulap. Merg in Bucătărie pășind cu grija printre dezastrul pe care l-am lăsat azi-noapte. Mă feresc de cioburi si caut cutia cu medicamente. Iau câteva pastile pentru migrena, apoi mă retrag în living așteptând să își facă efectul. Abia acum îmi amintesc de modul in care a intrat Edaline noaptea trecuta. Încep să rad in sinea mea. Privesc dezastrul din jur si oftez când realizez că eu sunt responsabilul cu curățenia acum.

Ma întorc in bucătărie, îmi pregătesc o cafea tare, si încep să strâng resturile sticlelor de pe jos. După jumătate de ora de munca, bucătăria arată din nou acceptabil. Acum este rândul livingului. Va trebui sa sun si la o firma pentru reparații. Acum înțeleg de ce era așa frig în casa.

Înainte de a începe să strâng cioburile de pe jos, mă opresc să admir ploaia ce cade afara. Mirosul îmbietor al picăturilor reci este mult mai plăcut acum. Totul este mult mai plăcut acum. Viața mea a prins din nou culoare. Iar eu nu pot fi mai bucuros de atât.

Aduc coșul de gunoi și încep să strâng fiecare bucata de sticla sparta. Pe cele mai mari le așez deoparte pe un carton, iar pe cele mai mici le arunc in tomberon. Câte un fior de vânt rece, învăluie încăperea, iar eu mă cutremur. Sunt îmbrăcat doar cu un tricou și pantaloni sport, iar afara temperatura este sub zece grade.

Aud usa dormitorului și tresar, moment in care o bucata de sticla ma atinge și mă zgârie.

— La naiba! strig aruncând obiectul ascuțit în tomberon.

— Ce s-a întâmplat?

Edaline vine într-un suflet spre mine, dar se oprește când ajunge în dreptul cioburilor de pe jos.

— M-am tăiat, arunc o privire rănită spre ea.

Face câțiva pași cu grija spre mine, uitându-se atenta pe unde calcă. Se așează pe vine si îmi ia mana între degetele ei,  analizând zgârietura.

— Abia văd ceva! Nici sânge nu îți curge, mă mustreaza si încep să rad.

— Asta nu înseamnă că nu ma doare, mă vait in continuare.

— Blake!

Se ridică si pleacă spre bucatarie, iar eu o urmez.

— Îmi ești datoare cu un geam nou!

— Sunt sigura că te descurci. Este vina ta că nu mi-ai deschis când te-am rugat.

— Abia de te-am auzit, iubito, zâmbesc vinovat.

— Cum te mai simți? imi pune mana pe obraz si ma privește intens in ochi.

— Mai bine, dar încă resimt urmele de alcool din sistemul meu. Cred că nu voi mai pune gura pe alcool o buna perioada de vreme.

Radem amândoi, după care expresia ei devine serioasă.

— Nu îmi place că alcoolul este confortul tău când dai de greu, își lasa capul in jos. De acum, as vrea sa fiu eu. As vrea să vii la mine când nu ești bine, Blake.

Ii cuprind fata in palme si ma lipesc de ea.

— Nu vreau să vorbim despre asta acum.

— Blake, dar eu vreau. Nu mă voi căsători cu Ryan. Vom găsi o alta soluție pentru a-l ajuta pe fiul lui. Îl iubesc pe băiatul ăla. Este ca un fiu pe mine, ultima propoziție emanând un contur de durere.

— Putem să îl adoptam, îi propun.

— Va dura prea mult. Cel puțin un an de zile, iar eu nu as suporta să fie abandonat nici macar o zi. Va fi suficient de dureros pentru el să își piardă tatăl. Să fie trimit la centru ar fi prea traumatizant.

— Nu este nevoie să fie trimis. Am câteva relații aici. Pot aranja să fie sub tutela noastră din prima clipă în care tatăl lui nu va mai fi. Dar bineînțeles, exista ceva ce mă împiedica sa fac asta, acum.

Ochii i se măresc si ma privește îngrijorată.

— Ce anume te împiedică?

— Numele tău. Va trebui să te căsătorești cu mine Edaline! Din nou.

Un zâmbet larg îi apare pe buze, transformându-se încet într-un surâs jucăuș.

— Mi se pare mie sau mă ceri în căsătorie, domnule Evans?

— Nu, iubito. Doar recuperez ce este al meu de drept.

— Iris va fi în al nouălea cer! îmi șoptește apropiindu-și buzele de ale mele.

— Dar tu? o tachinez ferindu-mă de sărutul ei.

— Sunt deja acolo! suspină pe buzele mele înainte de a mi se supune.