Drumul spre inima ta

32. O rază de speranţă

CAPITOLUL 32

Îmi trec o mână prin păr şi răsuflu nervos. Îmi cobor privirea pe pământ şi m-aş trânti în fund doar pentru că sunt patetic. Atât de patetic încât... of, dezamăgitor de patetic. Merg cu paşi micuţi spre intrarea în casă, dar abia apuc să ating clanţa că îmi dau seama cât de idiot sunt şi sunt pe cale să intru cu mâna goală. Am scăpat fluturele Oliviei!

M-am întors ca electrocutat şi am scrutat îndeaproape fiecare centimetru zăpadă pe care l-am parcurs ca să fiu sigur că nu am ratat nimic, dar totul e în zadar. Fir-ar să fie Olivia avea să fie foarte dezamăgită. Dar la fel ca mama ei, dacă e s-o supăr pe una măcar s-o supăr şi pe cealaltă.

Plec direct în camera mea dezamăgit de mine şi mă trântesc pe pat cu faţa în pernă. Nu contenesc să mişc niciun muşchi, când reuşesc într-un final să îmi ridic capul de pe pernă şi să îmi dau seama că e dimineaţă. Am dormit ca un prunc, îmbrăcat plin de nervi şi m-am trezit mai obosit decât am fost ieri. Alarma telefonului sună câteva secunde mai târziu şi mă anunţă că e cazul să mă pregătesc pentru o nouă zi de muncă.

Cobor la micul dejun şi îmi salut plictisit familia. Shanon nu e prin cadru şi mă trântesc debusolat pe scaun fără să mă uit în stânga sau în dreapta.

- Bună dimineaţa tinere! aud un surâs ştrengar în timp ce în faţă îmi sunt puse cele mai gustoase clătite de pe faţa pământului.

- Fiona?!

Mă ridic de la masă zâmbind şi o prind într-o îmbrăţişare de urs. Mi-a fost atât de dor de ea! Nu aş putea să i-o spun în cuvinte, dar sper ca îmbrăţişarea să îi dovedească.

Obrajii ei sunt udaţi de lacrimi de fericire şi primesc doi pupici apăsaţi pe fiecare obraz în parte. Îmi studiază preţ de câteva secunde figura posacă şi buzele ei se strâng într-o linie fermă. Probabil cearcănele din jurul ochilor şi faptul că nu fac vreo glumă idioată la adresa ei mă dau de gol cum că ceva nu e în regulă. Mă mângâie compătimitor pe braţe şi ne înţelegem din priviri că ne vom vedea mai târziu la un pahar de vorbă.

Îi zâmbesc la rândul meu şi mă aşez la masă după ce ea pleacă spre bucătărie. Tata fuşăreşte un ziar, tipic lui şi prind în zbor o discuţie despre Robin şi plecarea ei. Stai puţin...

- Pleci deja? Fac ochii cât cepele şi o privesc uimit. La rândul lor mama şi sora mea mă analizează ca pe o piesă de muzeu sau de parcă aş fi spus vreo absurditate. În fapt chiar asta a fost. Fir-ar cel puţin teoretic, sora mea trebuie să se întoarcă în Anglia.

- Da Luce, îmi spune mama ridicând dintr-o sprânceană. Robin reîncepe facultatea în câteva zile ai uitat?

- Normal că a uitat, mă dojeneşte sora mea. E prea ocupat să se ţină după fusta şoferiţei. Îşi dă ochii peste cap şi îşi aruncă părul în vânt de parcă asta ar afecta-o pe ea cu ceva.

- Fără supărare fiule, dar ai fost tare absent zilele astea, spune tata lăsânfu-şi cotidianul jos.

- Sper că măcar ai reuşit să faci ceva cu ea altfel munca ta a fost în zadar, continuă Robin rânjind.

- Având în vedere eşecurile prin care a trecut... îi întăreşte tata spusele.

Mă pierd cu firea. Am simţit mesajul subtil din vorbele lui şi mă las doborât de impuls când lovesc masa cu pumnul şi fac tacâmurile să zdrăngăne. Între timp cu toţii se opresc din mâncat, şuşotit şi băgat de vină şi mă privesc cu ochii larg deschişi.