Drumul spre inima ta

34. Adevăr fără provocare

CAPITOLUL 34

Oh, Doamne!

- Cine a pus scările astea cu inversul? De ce naiba cobor ca să intru în casă?

Mă uit în jos printre picioare şi văd uşa, dar e cu susul în jos. Clanţa îmi face cu ochiul şi îmi întind mâna printre picioare ca să ajung la ea, dar e prea departe. Mă sprijin cu mâinile de o scară şi mai dau înapoi un pas. Proastă mişcare. Îmi aud doar pantalonii pârâind de la cât m-am crăcănat şi aterizez într-un şpargat, aş putea zice, aproape perfect.

- Mama mă-sii! Acum mi-am estompat şi priveliştea, cum naiba intru în casă?

Ignor durerea care îmi străbate toată coloana şi încerc să mă escavez de pe jos. Unghiile mi se înfing în pământul umed, dar nu renunţ la a mă împinge cu mai multă putere spre cerul înstelat. Oh, ia uite ce frumos e cerul în noaptea asta! E şi lună plină. Seamănă cu o roată de brânză. Mmm... brânză. Mi-e o foame de lup acum. Cred că Oliviei îi place luna. Atât de foame că aş putea să mănânc tot cerul plin de puncte mici şi verzi. Dar... stelele nu sunt verzi. Ce dracu ştiu eu? Sunt mai sus decât cerul de la câte jointuri am tras. Stelele strălucesc ca... îmi mijesc ochii şi le privesc un timp... nişte ochi. Multe perechi de ochi care mă privesc la rândul lor. Unele clipesc şi o fac foarte provocator, dar mă întorc spre lună şi o analizez mult mai atent. Mare, şmecheră şi tare, foarte... ameninţătoare. Luna e o faţă. Prinde o formă ciudată, se alungeşte puţin şi, ia uite ce chestie! De când luna are gropiţe?! Mă încrunt şi îmi lărgesc gura privind-o cu uimire.

Nu! Nu! NU! Fir-ar să fie nu ar trebui să fie aşa!

- Haide iubăreţ de verde. Fă ceva productiv! Mă îndemn încă o dată să mă ridic şi în cele din urmă picioarele mă ascultă.

Mă ridic în picioare, dar stau aplecat de spate pentru că numai aşa pot vedea uşa. Ochii îmi sunt prea grei şi dacă îmi ridic capul o să îmi explodeze de durere, pleoapele o să îmi cadă şi voi adormi iarăşi pe gazon în faţa casei. Doar ruşinea de a fi văzut şi judecat iar de familia mea mă face să îmi iau avânt şi să mă împing cu toată puterea în uşă. Dacă nu vrea să se deschidă frumos, o s-o deschid cu forţa. Capul meu e destul de tare şi loveşte cu pricepere, o dată, cu o viteză de cinci metri pe secundă chiar în mijlocul ei. Precizia bună, ţinta fixată potrivit, arma foarte greşit folosită.

Mă dau înapoi câţiva paşi uimit de îndârjirea cu care sunt respins de bucata mare de lemn şi o privesc cu gura căscată. Cât tupeu pe ea! Îmi ridic mâna în aer şi mă duc cât îmi permit picioarele de aproape de ea. Pumnul meu se izbeşte de uşă, dar parcă aş fi aruncat o pietricică în ocean. Nici nu se clinteşte şi sunt sigur că nici putere nu mai am căci nu am simţit nici cea mai mică înţepătură la ligamente.

- Prostie.

Mă lipesc de ea oferindu-i o îmbrăţişare în speranţa că voi avea să fiu iertat. Nu am vrut s-o lovesc. N-a fost sută la sută intenţionat, trebuie să se deschidă! Mă las să mă preling pe ea ca un mare sac de bolovani ce sunt. Şi nici măcar nu pot să prind de clanţă din poziţia în care mă aflu. Capul acum, sunt mai mult ca sigur, o să îmi pleznească şi îmi e foame. Atât de foame încât deschid gura şi sunt pe cale să îmi lipesc limba de lemnul de mahon. E un fel de salată. Vopseaua folosită e ecologică şi lemnul creşte în copaci. Deci da... ar putea fi o variantă. Îmi imaginez o farfurie mare de clătite aburinde de-ale Fionei şi un pahar de suc de roşii, alături de gem de căpşuni, o felie de pâine franţuzească cu unt şi o farfurie cu peşte prăjit. Pe lângă asta ar merge o şampanie bine agitată şi o pisică frumoasă care să fumeze jointuri lângă mine care să îmi danseze şi care să mă strige pe nume în timp ce...