Jurnalul unui depresiv

CUM A INCEPUT TOTUL?

          E simplu chiar. Sau cel putin era. Eram doar un adolescent care nu si-a dat seama pe atunci ca maturizarea lui avea sa inceapa prematur. Daca ma intrebi pe mine, nu, nu mi-am dorit asta, dar nu stiam incotro avea sa se indrepte viata mea.
Ce-i drept, inca de mic am vazut lumea dintr-un ansamblu non-color. In general am fost adeptul lumii sumbre, care astepta sa fie dezamagit din clipa in clipa, din secunda in secunda. Asteptari de la oameni nu am avut, deoarece majoritatea persoanelor pe care le-am iubit, mai devreme sau mai tarziu au plecat si m-au abandonat. 
          Fiind un copil destul de mic pe-atunci, da, intr-adevar, nu aveam nu stiu ce experiente de viata, dar, totul a inceput sa capete sens abia dupa ce am crescut putin mai mare. M-am indragostit. Pentru prima oara cum s-ar spune. Totodata se spune ca prima dragoste nu e prima relatie pe care o ai, ci pentru care simti cele mai puternice sentimente, cele mai sincere, atat de deep incat iubesti persoana respectiva mai mult decat pe tine insuti. Ce ironie, nu? *Eu gandindu-ma ca n-a mai ramas nimic de iubit la mine.* , dar da, m-am indragostit pentru prima data. Si asa a inceput totul. Iubind-o pe ea.
          Nu stiam si nici nu-mi imaginam vreodata ca dragostea poate sa-ti lase in suflet cenusa, sau mai bine zis, sa-ti transforme sufletul in cenusa. Intr-adevar, eram un adolescent in liceu, ce s-a indragostit de doi ochi caprui, care mai tarziu avea sa-mi dea toata viata peste cap. Imi amintesc si acum cum a inceput totul. Eram in liceu, clasa a-9-a. Imi amintesc ca eram repartizat la etajul al-3-lea, iar ea la etajul unu. Sincer, nici nu ma gandeam vreodata ca s-ar putea uita dupa mine, tinand cont ca era atat de frumoasa si putea sa aiba orice baiat din liceu. Dar, culmea faptul ca imi aruncase cateva priviri in primele zile de liceu. Am sa povestesc in mare despre asta, pentru ca nu as vrea sa intru foarte mult in detalii, dar, intr-o zi mergand spre casa, am urcat amandoi in acelasi autobuz. Imi amintesc cum vorbeam cu colegii despre genuri de muzica *eu fiind la inceput cu cariera mea de artist pe atunci* , cumva printr-un mod oarecare a intrat in conversatia noastra. Atunci a fost prima mea conversatie cu ea. A fost momentul in care mi-am dat seama cat de fericit poate sa ma faca doar modul in care-mi vorbeste, modul in care ma priveste cu ochii ei caprui ca de cristal. A fost momentul in care mi-am dat seama ca m-am indragostit. A fost momentul in care mi-am dat seama ca-mi va deveni muza si c-am sa s-o scriu etern in piesele mele, dar dupa cum se pare, o scriu si in carti.
         Am coborat din autobuz si mergeam spre casa zambind si atat de fericit. Nu cred c-am fost in viata mea vreodata mai fericit, obisnuit fiind un copil singuratic vazand lumea intr-un mod sumbru. Pe atunci, nu ma gandeam ca fericirea mea avea sa dureze atat de putin si ca avea sa inceapa adevaratul calvar, care pana si in prezent ma urmareste. Cred ca deja mi s-a format caracterul in modul asta si totodata si gandirea mea la fel.  

Asa ca de aici a inceput totul.