Gen: * Vârcolaci / Dramă / Dragoste*
Încrederea în ceilalți a dispărut o dată cu trecerea anilor. Ea a dispărut, dar a renăscut asemeni Păsării Phoenix din propria-i cenușă și din mila unor bestii...
Animalele sălbatice au ado...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Misterul fetei cu rochiță albă
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Cu pași mari, siguri și c-o furie dusă spre extrem, teama că Nia ar putea fi în pericol pulsează animalul din mine tot mai mult spre exterior. Părăsesc magazia adulmecând mirosul straniu ce îmbracă împrejurimile căsuței noastre modeste, dar și pădurea, fără ca măcar să mă poată opri cineva.
— Ce e, ce simți? întreabă bătrânul Craft, curios nevoie mare, în timp ce eu îmi țin ochii închiși atât pentru o mai bună concentrare, cât și pentru a evita observarea nuanței lor schimbate din căprui intens, într-un început de galben strălucitor.
Știu c-am mirosit ceva aici, afară, de aceea nici măcar n-o să-l bag prea mult în seamă pe bătrânul alpha, oricât de mult ar încerca el să descopere misterul care ne îmbracă pe toți. Așa că, ignorându-i mirosul ce-mi dă de înțeles tot mai mult că vine după mine oriunde aș merge, continui să pășesc spre pădure, descoperind, nu după foarte mult timp, că deja mă aflu în interiorul acesteia.
— Băga-mi-aș! Când am ajuns atât de departe!? mă-ntreb cu voce tare, de îndată ce o creangă idioată îmi lovește brutal fruntea, forțându-mi ochii să se deschidă în mod automat.
Confuz, mă răsucesc de două ori pe călcâie mulțumind cerului că nu m-am transformat de tot și apoi încerc să mă gândesc la o cale de a putea adulmeca mireasma puternică ce tronează tot mai puternic în jurul meu. Miroase a sânge... Proaspăt, pot spune asta cu cea mai mare siguranță. Însă, unde? De ce? Și cum a ajuns până aici? Habar nu am. Cert e că ceva grav e posibil să se fi întâmplat prin apropiere.
Doar că nici gândul acesta nu mi-e destul de clar și nici țipătul ce vine dinspre casă, vocea surorii mele fiind unica modalitate prin care atenția mi-ar putea fi distrasă vreodată de la oricare gest periculos, ori chiar nebunesc pe care l-aș putea face. Astfel că, fără nici cel mai mic regret fac stânga-mprejurul locului în care mă aflu – profitând că nu sunt nici foarte departe de casă – și mă folosesc de viteza specifică ascunsă sub anonimatul măștii umane pe care o dețin de ceva timp, alergând către Nia.
