Drumul spre inima ta

39. Greșelile trecutului

CAPITOLUL 39

Aud strigăte în jurul meu. Văd o urmă roșiatică în fața mea, în timp ce pleoapele îmi cad grele și echilibrul meu devine istorie. Apoi cineva trântește câteva vase de sticlă ce la contactul cu podeaua se împrăștie în toate direcțile și cred că am fost lovit de cioburi. De fapt cred că eu am tras ceva după mine fără să vreau. Nu doar că am fost lovit de cioburi, dar mă simt de parcă o macara tocmai și-a făcut parcarea laterală pe corpul meu. Capul mi se simte greu și respirațiile precipitate devin tot mai calme în timp ce ușor, ușor mă detensionez și îmi simt corpul plutind. Două mâini mă prind de umeri și mă scutură cu forță. Cel puțin așa îmi place să cred pentru că nu simt nimic.

Înainte ca somnul, amorțeala sau, cine știe? - moartea - să pună stăpânire pe mine îmi aud numele strigat cu atâta suferință încât tot ce vreau e s-o opresc. Mintea mea încearcă cu greu să proceseze, dar de data asta n-o face. Nu. De data asta, în timp ce stau întins pe podeaua lucioasă de lemn din camera mea, în timp ce mă lupt cu egoul meu, în timp ce aud strigăte disperate și simt lacrimi prelingându-mi-se pe obraji, conștientizez că ultimele mele cuvinte au fost adevărate. Câteodată nu luptăm la timp. Și câteodată mai și pierdem. Suntem ființe efemere ce se risipesc în vânt, ce sunt făcute ca să piară, ca să își irosească existența și ca să îi facă triști sau (cu puțin noroc) fericiți pe alții. Și în timp ce mă gândesc la toate astea, ce-i drept pe jumătate deja inconștient știu că aș vrea să pot da timpul înapoi măcar câteva secunde. Pentru că vreau să îi spun lui Shay adevărul. Pentru că îl merită și pentru că m-am ascuns atâta timp de el încât... încât regret.

Dar cum nu luptăm la timp, nici nu primim întotdeauna ce vrem. Și e ciudat să spun asta, dar chiar dacă nu sunt împăcat cu mine, măcar sunt fericit. Sunt al naibii de fericit. Pentru că pot să mor lângă persoana pe care o iubesc, în brațele ei, în timp ce îi aud bătăile disperate ale inimii. Inimă care e și a mea. Da, a spus că mă iubește. E toată a mea. Și... eu nu mai pot să fiu al ei.

Știam că moartea are miros nașpa. Nu mă așteptam totuși să fie cu iz de spirt. Ah doamne, de ce nu e niciun înger pe aici să mă ducă în Rai sau vreo demoniță sexy care să mă ia în Iad, să mă bage în cazanul ei cu smoală ca să mă spele de păcate? Înclin totuși pentru vată de zahăr și câmpii însorite.

- Luce.

Ah, la naiba știam eu! Lucifer mă ia. La naiba cu asta de o sută de ori. Acum unde trebuie să mă întorc? În ce parte să mă uit? De unde vine vocea?

- Deschide ochii știu că ești treaz.

Fiona vine și ea cu mine?

- Ascultă-mă bine derbedeule, deschide ochii ăia dacă nu vrei să pun mâna pe tine și să îți fac frecție cu apă caldă și săpun. Te-au spălat ăștia destul pe interior, dar va fi nimic în comparație cu ce îți voi face eu.

Îmi dezlipesc pleoapele cu grijă și mă uit în jur. Mama stă la capătul patului cu ochii închiși și niște cearcăne cât pumnul meu. Fiona plânge și râde în același timp ținându-mă de mână. Femeile se uită mai apoi una la alta, dar nu observă că m-am trezit. Rânjesc ca un idiot și închid ochii la loc.

- O să fie bine, o încurajează Fiona pe mama.

- Ah fir-ar speram că am ajuns în Rai, spun căscând.

Deschid iarăși ochii și mă uit la cele două care mă privesc de parcă ar vedea o fantomă. Ce pot spune, nu e ca și cum nu m-aș simți ca una.