f o r e s t
— Tyler, știu că ești acolo.
Glasul lui Josh îmi întrerupe liniștea. Strâng din dinți, încleștându-mi mâinile cât de puternic pot de creanga pe care stau. Evident că știe. A anticipat că voi fi aici, deoarece acesta este locul meu. Aici vin când sunt deprimat, când nu am vreo speranță, când pur și simplu vreau ca totul să se termine. Aici e locul unde devin curajos, unde îmi găsesc ultima fărâmă de putere. Toată viața mea a depins de copacul ăsta în care stau acum. Aici am avut primul sărut, prima ceartă cu ai mei, aici am văzut de sus cum niște băieți se luau de un altul. Aș fi vrut să le arăt eu cine e șeful, dar am fost un laș și am rămas în liniște, speriindu-mă ca nu cumva să vină și după mine.
— Tyler, te rog.
Gândurile îmi sunt perturbate din nou. De ce a trebuit să vină după mine? De ce nu m-a lăsat să mă calmez, așa cum fac de obicei? Știe că nu am curajul să-mi fac ceva — nu suport nici măcar eu ideea. Nu mi-a plăcut cearta noastră. Nu mi-a plăcut tonul pe care l-a abordat, nu mi-a plăcut ce argumente stupide mi-a adus. Nu mi-a plăcut cum s-a băgat tâmpita lui de iubită. Nu mi-a plăcut cum ea l-a apucat de tricou și l-a sărutat cu putere. Nu după ce i-am zis.
Am crezut că o să pot să trec peste toată chestia asta cu mica-mare iubire, doar de dragul prieteniei. Joshua Dun este cel mai heterosexual om pe care-l cunosc, iar eu, Tyler Joseph, sunt — sau am fost — înnebunit după el. Nu știu neapărat ce m-a atras la el, dar cu siguranță știu că e un om bun. Nu țin eu atât de mult la estetică, de aici și hainele ciudate pe care le port. Îmi place să ies din tipare, îmi dă curaj.
— Tyler, nu mă face să urc după tine.
Mă uit la el. Nu stă lângă copacul care trebuie. E greu să-i deosebești într-o noapte ca asta. E frig, e târziu, stă să plouă, iar lumina lunii nu ajută. Mă mir că s-a târât după mine. Poate vrea să-și ceară scuze. Poate vrea să... Nu. Nimic legat de iubire. Mă vede drept un prieten. Nimic special — în afara nopților în care adormeam pe el cât timp îmi povestea despre temerile lui sau despre zilele în care nu mai puteam continua, iar simpla lui privire îmi dădea o energie extraordinară.
— Pleacă.
Și-a întors capul spre locul potrivit. Mi-a zărit picioarele lungi. Nu stă drept. Arată penibil. Cu părul ăla nepieptănat, maro închis, cel mai probabil ars la cât de mult a fost vopsit, cu un trunchi foarte dezvoltat și picioare slabe. Teneșii lui sunt murdari. E îmbrăcat destul de subțire, mai exact cu ceea ce avea pe el când i-am zis. Un tricou roșu și niște blugi închiși la culoare. Mă bucur doar că am avut timp să-mi iau un hanorac pe mine; nu vreau să răcesc.
— Vreau să vorbim, zice, cu privirea ațintită încă pe piciorul meu. Fața îmi este acoperită de niște ramuri.
— Lasă-mă, Josh.
Când văd că se apropie, dau să mă ridic, doar ca să mă duc mai sus. Scoate un scâncet, dar își continuă planul. Își fixează un picior pe copac, cu mâinile sale puternice, dându-și un mic avânt, doar ca să poată avansa. Mă duc spre vârf, obișnuit cu tot ceea ce simt. Îi aud gâfâielile și văd cum se apropie din ce în ce mai mult de mine. Ignor faptul că nu pot să îi citesc expresia. E trist? E fericit? E obosit? E speriat? Vai, ce mi-ar plăcea să știu...
Decid că e mai bine să mă dau bătut. Oricum nu mai am unde să mă duc, iar săritul de la înălțimea asta e periculos chiar și pentru mine.
Când ajunge în dreptul meu, Josh Dun e mai frumos decât orice alt lucru pe care l-am văzut. Semi-transpirat, în ciuda vremii de afară, cu mâinile ținându-se de două crengi pentru a-și păstra echilibrul, cu ochii negri pe care-i pot admira cu plăcere, deși lumina lunii nu mă ajută. Îmi reglez respirațiile după ale lui, deoarece vreau să țin minte efortul mic pe care l-a depus pentru mine, deși nu o meritam. Nu meritam să vină până aici sus. Nu îl meritam nici măcar ca prieten, pentru că reușesc într-un fel sau altul să îi distrug pe cei care au intenții bune cu mine.
