🔥1🔥

4.3K 337 27
                                    

Capitol needitat:

Raven


               Singurul lucru pe care-l simte este durerea, dar durerea fizică nu se compară cu cea sufletească. Şi-ar vinde şi sufletul numai pentru a afla cu ce a greşit. 

               ''  — Nu le-am făcut nimic... "  Îşi repetă în gând fără încetare. Stă culcată, cu genunchii aduşi la piep şi cu braţele în jurul lor. Se leagănă uşor, tremurând şi privind în gol. 

                Ultima fărâmă de speranţă i-a fost smulsă cu atât de multă brutalitate încât îşi doreşte cu disperare să dispară.

                Lacrimile îi inundă chipul, înceţoşându-i vederea. Îşi ţine în frâu suspinele, acoperindu-şi rapid gura cu mâinile. 

               " — Vă urăsc! ''  , şopteşte fără să fie auzită de cei 3 membri ai familiei ei

Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.

               " — Vă urăsc! ''  , şopteşte fără să fie auzită de cei 3 membri ai familiei ei. " Nu! Ei nu fac parte din familia mea! Sunt nişte stăini, nu mai înseamnă nimic pentru mine! "       

               Tremuratul şi suspinele se opresc, lăsând loc urii şi dezgustului. Se ridică brusc încât rămâne uimită, niciodată nu s-a putut mişcat atât de... inuman. Înlătură gândul, nu-i momentul potrivit pentru a se îngrijora de reflexele ei. 

                " — Trebuie să plec! " îşi zice cu determinare, îndreptăndu-se spre dulapul închis la culoare şi afectat de trecerea timpului. Îşi scoate cele câteva lucruri pe care le are, haine pe care sora ei i le-a aruncat în faţă numai pentru a o înjosi, pentru a-i arăta că este o fiinţă neînsemnată şi că-i va fi întotdeauna inferioară. 

               Se îndreaptă rapid în partea opusă a camerei, apucând de lângă salteaua ruptă un rucsac. Îşi îndeasă neglijent hainele în el, dar brusc se opreşte. 

               "— Nu cred că ar trebui să le iau, doar mă vor încetini... ". Priveşte încurcată la lucrurile din mâinile ei, neputându-se hotărî. Îşi dă părul de pe faţă cu un gest rapid, apoi aruncă bucăţile de material, vrea să lase totul în urmă.

               Se îndreaptă cu grijă de fereastra micuţă, deschizând-o. Înghite nodul dureros ce i se formase în gât şi priveşte pentru ultima dată mica încăpere ce i-a oferit protecţie încă de la vârsta de 11 ani. 

               Cămăruţa a fost întotdeauna întunecată şi friguroasă, însă nu poate să nege uşurarea simţită de fiecare dată când se ascunde în camera ei, unde a fost aproape mereu în siguranţă. Ceilalţi nu se oboseau să intre, pentru ei, cei patru pereţi erau inexistenţi.

               Raven îşi închide ochii, înghiţind zgomotos, apoi îşi scutură capul revenind la hotărârea luată. Scoate prima dată picioarele, apucându-se cu mâinile de partea superioară a ferestrei şi se lasă uşor în jos. Braţele încep să-i tremure datorită efortului cu care nu este învăţată, însă îşi încleştează maxilarul şi se forţează să rămână măcar câteva secunde atârnată.

               Priveşte în jos. 

               " —  Un metru... Pot s-o fac! Nu voi păţi nimic dacă-mi dau drumul... sper. " Trage aer în piep şi dă drumul bucăţii de lemn de care se ţine. Impactul cu pământul este atât de puternic încât i se taie răsuflarea şi se abţine cu greu să nu ţipe de durere. 

                Se clatină, neputând să mai rămână în picioare din cauza înţepăturilor ce le simte în tot corpul. Se sprijină cu spatele de perete. Trage aer în piept într-un mod alert şi suspină în surdină. Încearcă să stea cât mai dreaptă, însă durerea este cu mult peste forţa ei de îndurare. 

                Cade şi dă din greşeală peste câteva ghivece cu flori. Se târăşte, ajungând să se lipească de casă când aude vocile celor ce i-au făcut viaţa un Infern în apropierea ei. Nu întelege despre ce vorbesc, este prea speriată. 

                " —Te rog! Te rog! " se roagă cu disperare să nu fie prinsă, nu ar putea suporta să-i mai vadă pe cei 3 monştri nici măcar pentru o secundă —au rănit-o, au jignit-o şi i-au smuls fiecare fărâmă de speranţă pe care o avea.

               Răsuflă uşurată când, într-un final vocile se îndepărtează până ce nu se mai aud deloc. Tremurând datorită efortului de a se menţine pe picioare, începe să se îndrepte ţinându-se în continuare de perete spre partea din spate a casei. De acolo poate să se îndrepte spre pădurea ce încercuieşte satul haitei ei... fostei haite. 

               Poate spune cu siguranţă că are piciorul rupt, dar se încordează şi nu se opreşte din mers. Să-l vadă pe cel care a respins-o cu atât de multă cruzime i-ar cauza o durere şi mai sfâşietoare.

               '' — Încă puţin! " Îşi obligă corpul deja extenuat să continue. Se grăbeşte să ajungă spre copaci, ascunzându-se în spatele celui mai apropiat pentru a nu fi văzută de cineva. Se sprijină  de trunchiul gros şi noduros, ducându-şi ambele mâini la piept într-o încercare eşuată de a-şi calma bătăile nebune ale inimii. Piciorele îi tremură incontrolabil şi-i cedează la scurt timp.

               Îşi simte abdomenul şi porţiunea dintre umăr şi gât ca şi cum ar fi luat foc. Imediat ce-şi dă seama de motivul acelei dureri, lacrimile îi pătează obrajii palizi.

               " —  A făcut-o! " El, William Black, Alpha-ul haitei Silvermoon, fostul ei suflet pereche a ales pe altcineva şi a numit-o oficial perechea lui.

               Pentru o clipă, timpul parcă se opreşte...

              "—  Îmi doresc să vedeţi şi voi cum e să pierdeţi totul! Flacăra furiei o învăluie, determinând-o să nu renunţe, astfel că, în ciuda slăbiciunii corpului, se ridică şi înaintează spre întunericul pădurii...     

     

Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Ordinul PhoenixUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum