Capitolul 1

396 46 28
                                    

– Ar trebui să nu te mai zbați atât, păpușă, spune unul dintre gardieni.

Creierul meu îmi transmite: „Fă-o! Dă-i un șut în biluțe! Fă-l să sufere și fugi!" Totuși, dintr-un motiv necunoscut, n-o fac. Privesc puțin celula în care va trebui să stau o perioadă nedeterminată de timp. Într-un colț se află un pat de o persoană. Podeaua este lucioasă și deschisă la culoare. Toată încăperea reprezintă o durere puternică de ochi pentru mine.

Cu o forță brutală sunt azvârlită înăuntru. Îmi pierd echilibrul și cad pe podea. Aud un chicot, urmat de informația că în aproximativ o oră o să mi se aducă niște haine curate și o pernă. Plină de ironie, le mulțumesc bărbaților care m-au adus aici, apoi se face liniște. Atât de liniște, încât simt că o s-o iau razna. În jurul meu nu mai e nimeni. Mă apropi de gratii. Sunt din oțel, destul de late. Spațiul dintre ele este îngust. Îmi arunc ochii peste încuietoare: este una pe care n-am mai văzut-o vreodată, o combinație electrică și palpabilă, probabil creată de Stark.

Mă întreb de ce tocmai eu am ajuns aici, dintre toți oamenii? Sunt alți răufăcători mult mai de căcat. Nici măcar nu poți spune că m-au adus aici drept momeală pentru alții, deoarece muncesc singură. Am încredere numai în mine și atât, d-asta am ajuns și așa departe. Stăteam liniștită în casa mea cu cățelul meu și mai omoram din când în când pe cineva. Nu văd ce-am făcut atât de rău încât să fiu prima care apare în copia asta proastă de închisoare. Ceea ce mă mai deranjează, pe lângă nedreptatea de care am parte, e că puteam să ripostez. Puteam să-i fac tărâțe pe gardienii ăia doi. Puteam să îi fac varză și aici, înainte să mă bage în celulă. Nu înțeleg de ce nu am făcut nimic.

– Poate ai prea multe păcate de spălat, îmi spun.

Însă, cum mă va ajuta pe mine locul ăsta? Nu mai bine ies pe stradă să donez bani? Să fac muncă în folosul comunității? Așa stau aici și putrezesc cine-o știi cât timp, fără să fac nimic decât să mă distrug pe interior.

Tresar atunci când ușile mari se deschid. Pe coridor se aud pași.

Un lucru atât bun, cât și rău, e că celula este împrejmuită de țevi de oțel, lăsându-mă să văd ce se întâmplă în jurul meu. Partea proastă e că nu ai deloc intimitate. Ești observat din toate unghiurile – am văzut până acum în jur de cinci camere de luat vederi. Presupun că sunt și alte sisteme de supraveghere care nu sunt de nasul meu momentan.

Unul din gardienii de dinainte îmi aduce lucrurile promise. Printre gratii îmi dă hainele și perna. Ambele au o textură delicată, plăcută pentru pielea mea cam aspră. Înainte să plece, mă întreabă dacă mai am nevoie de ceva. Are pielea măslinie, ochii închiși la culoare și părul este tuns foarte scurt. Îl întreb dacă îmi poate aduce niște cărți – nu contează de care. Dacă tot o să-mi petrec timpul stând aici, măcar să mă cultiv puțin.

Nu pare să fie vreo problemă cu cererea mea. Îmi zâmbește și chiar îl consider puțin simpatic. După ce pleacă, îmi îndrept atenția asupra hainelor pe care le-a adus. Sunt niște pantaloni largi de in, colorați în bej deschis. Pentru top, au optat pentru aceeași variantă când vine vorba de material, diferența e că e puțin mai deschisă la culoare. Mă dezbrac încet de ceea ce port eu, pentru că și așa nu prea contează cât de repede o fac. Sunt singură aici.

Încep să inspectez celula. Picioarele mele desculțe nu sunt încântate de contactul cu gresia rece. Încăperea și mai mare în care mă aflu are un aer modern. Observ că lui Stark îi place la nebunie sticla, deoarece coridoarele între celule și pereți sunt făcute numai din acest material. Fredonez câteva melodii care-mi vin în cap. Ce naiba o să mă fac eu aici? Pentru cât timp? De ce fix eu? Cred că asta o să mă întreb până când voi reuși să scap din locul ăsta.

Pun mâna pe încuietoare. Simt cum îmi curentează degetele, așa că le retrag. Chiar că e ceva ce n-am mai văzut până acum. Singurul mod prin care aș putea ieși e să deschidă cineva din exterior asta, iar eu să îi distrag atenția, apoi să-i dau un pumn în moacă și aia e. Din acel punct m-ar mai despărți un singur coridor și lift pentru a ajunge la libertate. Chestia care m-ar împiedica iar ar fi că, fiind clădirea lui Stark, sunt roboți peste tot. Poate controla orice lucru de aici care este alimentat de energie.

– Cred că ar trebui să mă resemnez momentan..., îmi spun, așezându-mă pe pat.

Uitându-mă la gratiile de sus, închid ochii.

***

Zgomote de pași apăsați se aud, făcându-mă să mă trezesc. Nu știu cât este ceasul, nu știu ce se întâmplă. Mă ridic din pat, uitându-mă spre coridor. Un gardian pe care nu l-am văzut până acum se îndreaptă spre celula mea. Nu este singur. Ține de braț un bărbat destul de înalt, slab, palid. Îmi frec puțin ochii, iar în timp ce fac asta, noul deținut este băgat în celula din fața mea. La fel ca mine, nu se opune. Intră aproape singur în locul împrejmuit de gratii. Cu zâmbetul pe buze spune că priveliștea i se pare splendidă. Simt o politețe teribil de puternică și un fel de accent britanic. Gardianul râde puțin, apoi pleacă.

Minunat! Nu mai sunt singură. Doresc să vorbesc cu el, să îi aflu povestea și motiul pentru care se află aici, însă ceva mă oprește – probabil faptul că observ într-un colț al încăperii cărțile pe care le-am cerut. Mă dau jos din pat, atingând din nou gresia rece. Mă pun în genunchi lângă ele. Sunt cinci la număr. Una este despre război, două despre astrologie și restul sunt două romane clasice: Dracula și Marele Gatsby. Auzisem de amândouă, însă niciodată nu îndrăznisem să mă apuc de ele... Nu găseam niciodată timpul necesar. Acum îl am pe tot.

Aruncându-mi privirea spre colegul meu de pușcărie, nu pot să nu observ câteva trăsături frumoase ale sale: fața sculptată, pomeți proeminenți, nas lung, buze subțiri, o frunte lată, păr de o lungime medie, negru și ochi – de la distanța de unde sunt acum – verzi. Nu pot să identific materialul hainelor cu care este îmbrăcat.

Așa cum am făcut și eu, inspectează camera. Își trece degetele cu multă grație peste bările de metal, peste cearceaful care acoperă patul, peste bucățile de gresie. Își dă jos capa pe care o poartă, alături de alte lucruri pe care nu le pot identifica. Rămâne într-o tunică de culoare închisă și niște pantaloni.

Se așază pe podea, rezemându-și spatele de bările de metal. Nu s-a uitat nici măcar o secundă în direcția mea. Încerc să am și eu același comportament ca al lui. Deschid una din cărțile de astrologie și îmi arunc ochii peste câteva pagini. Nimic foarte interesant momentan. Cartea este una de avansați, iar eu nici măcar nu mă dau în vânt după zodii. Oftez. Oare cât o fi ceasul? E zi? E noapte? A trecut o lună? Un an?

Îmi întorc capul spre tipul ăsta dubios care nu vorbește.

– Bună.

Evident că nu am reușit să rămân la fel de tăcută ca el.

Rămâne în aceeași poziție. Nu schițează nicio mișcare, nimic. Mă încrunt.

– OK, înțeleg dacă nu vrei să vorbești cu mine. Cine ar vrea să vorbească cu colegul de închisoare? Vrei să-ți zic ceva? Stau aici de câteva ore și simt c-o iau razna. Se vede asta, nu? Încerc să comunic cu tine pentru că l-am rugat pe singurul gardian care mi se pare mai de treabă să-mi aducă niște cărți și mi-a adus vreo cinci dintre care sunt teribile trei. Ce părere ai despre asta?

Acesta este planul meu: dacă vorbesc cât mai mult, se va enerva. Toți fac asta. La un moment dat va trebui să îmi răspundă ca să tac. Totuși, când încerc să continui toată chestia asta, ceva mă oprește. Ceva din interiorul meu îmi spune că nu se merită. Las cartea pe jos, mă ridic în picioare, mă așez iar pe pat. Stând pe spate, îmi așez perna pe față. Sunt blocată într-o închisoare alături de un om care nu vorbește. Mai bine eram singură. 













----

după o perioadă lună de absență, m-am întors. o să postez odată la 3-4 zile (sper). m-am pregătit cu câteva capitole în plus.

Printre GratiiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum