Adopted?! *pauza*

Capitolul 1

M-am trezit ca de fiecare data, pe la ora 10.
Sunt singura din orfelitat care se trezeste asa tarziu. Restul se trezesc pe la 8, pentru ca la 8:30 este masa.
Dar eu nu ma pot trezi atat de devreme. Seara adorm foarte tarziu, iar dimineata de abia ma tresesc.
Dar doamna de la cantina a inteles asta, iar mie imi pune masa putin mai tarziu.

Micul dejun este singura masa pe care o mananc, deoarece nu pot manca mai mult. Mi-am invatat organismul cu putina mancare. Iar daca mananc prea mult, vomit.
In urma multor conditii in care am trait, am fost nevoita sa invat sa ma multumesc si cu o bucata de paine.

M-am dat jos din patul supraetajat, in care dorm, si m-am dus la micul dulap cu haine pe care le detin.
Am ramas singura din aceasta camera. Asa ca mi-am permis sa mut patul langa fereastra, astfel seara cand nu pot sa adorm, sa pot sa ma uit linistita pe geam.
In afara de patul meu, mai sunt inca 2, care sunt si ele supraetajate.
Acum o luna, daca nu ma insel, obisnuiau sa stea aici 3 fetite. Toate aveau mereu zambetul pe buze si erau dornice de viata. Spre deosebire de mine, care nu cred ca am zambit vreodata. De mica mi-am urat viata, si am fost mai izolata de restul.

Ei bine, acum acele fetite au fost adoptate. Si tinand cont ca nu s-au intors pana acum, se pare ca duc o viata frumoasa.
Cand eu eram adoptata, directoarea se astepta ca dupa cateva saptamani sa ma culeaga de prin spitale.

Cred ca am vizitat spitalul mai des decat vizitez un magazin.

M-am imbracat cu un hanorac negru, si o pereche de blugi tot negri.
Nu obisnuiesc sa port haine subtiri. Am prea multe vanatai, asa ca, decat sa ii sperii pe cei din jurul meu, aleg sa ma ascund pe cat de mult este posibil.
In buzunarul hanoracului mi-am pus inhalatorul meu, pentru orice eventualitate. Nu prea plec nicaieri fara el.

La maini aveam 2 bratari facute din material, negre. Imi acopera incheieturile.
De obicei, aceste bratari sunt folosite de atleti pentru a-si sterge fruntea de transpiratie. Dar eu le folosesc ca sa ascund taieturile pe care le am.
Le dau jos doar cand fac baie, in rest nu.

Am coborat la cantina, unde mi-am vazut castronul de lapte exact in coltul mesei.
Restul copiilor sunt pe afara si se joaca in zapada, dupa cum pare.
Aseara a nins, deci s-a pus un strat frumusel de nea.
Mi-am mancat jumatate din portia de lapte cu cereale, apoi m-am ridicat si am mers spre bucatarie unde mi-am spalat bolul. Dupa care am urcat in camera.
Cam asta e rutina mea zilnica.
Dupa ce mananc stau inchisa in camera, si ma uit pe geam, sau citesc.
Si asa astept ca zilele sa treaca.

Astazi am ales sa ma uit pe geam.
M-am urcat in patul meu, si am inceput sa privesc copii care alergau bucurandu-se de zapada.
Intr-un fel pot spune ca sunt geloasa pe ei. In ciuda tuturor problemelor, ei continua sa zambeasca si sa se comporte ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Chiar daca parintii lor i-au trimis la orfelinat pentru ca nu aveau starea necesara sa ii intretina, sau poate parintii lor au murit intr-un accident, ei tot continua sa fie cum stiu ei mai bine. Copii.
Ei au mai mult noroc cand vine vorba de adoptat. Nu ca mine...

De multe ori stau si ma gandesc si imi analizez viata.
Nici nu stiu daca mi-am trait copilaria, cum o fac ei.
De mica am fost nevoita sa invat sa ma descurc pe cont propriu, sa gatesc, sa fac curatenie, sa spal. Sau tot felul de treburi casnice. Uneori chiar si treburi legate de reparatii.
Astfel, eu la 10 ani poate nu ma jucam cu jucariile ca restul, eu invatam cum se repara o conducta. Sau cum se repara un circuit de la priza.
Lucruri pe care poate nu as fi vrut sa le invat. Dar am fost obligata.

Pentru ca, uneori "parintii" adoptivi, alegeau sa ma puna pe mine sa lucrez, decat sa dea banii pe un profesionist.
Si trebuia sa fac acele lucruri bine, ca altfel imi luam o mama de bataie, sau stai, pe aia mi-o luam oricum. Indiferent de ce faceam.