Vieți schimbate

Capitolul 21

Aimee și-a petrecut aproape toată ziua cu Mateo, și a plecat după mai multe încercări nereușite și o serie nesfârșită de rugăminți din partea puștiului care voia ca ea să nu mai plece niciodată de lângă el. Încăpățânarea lui i-a amintit de un anumit brunet la fel de căpos și alintat.

Emoțiile trăite de ea cât timp a stat la Conac s-au împletit pe alocuri cu teama de a o vedea pe soția bărbatului pe care îl iubește ca o nebună. Și-a imaginat în fel și chip întâlnirea cu ea. Discuția lor. Felul în care o va privi.   

Abia acum, când se află în apartementul ei meditând la ziua care s-a încheiat, realizează că o eventuală întâlnire cu femeia acea nu ar fi fost posibilă deoarece aceasta era plecată. Trebuia să-și dea seama că Elian nu ar fi insistat să meargă la Mateo dacă soția lui se afla acolo. El nu ar fi permis ca întâlnirea lor să se întâmple fix în casa lui. El nu ar fi pus-o într-o asemenea situație penibilă.

Zgomotul produs de cheile cu care Elian descuie ușa apartamentului o fac să tresară ușor și să-și întoarcă privirea de la fereastră. Încă nu s-a obișnuit cu lipsa lui... Încă îl așteaptă în fiecare seară stând în același loc de unde poate vedea stelele. Nu știe ce anume se va întâmpla cu ea dacă într-o zi ușa apartamentului ei nu se va mai descuia. Dacă el nu o va mai deschide.

- Te-am rugat să nu mă mai aștepți când știi că ajung târziu, șoptește Elian apropiindu-se de ea.

O strânge tare în brațe și își cufundă nasul în părul ei cărămiziu. I-a lipsit mirosul ei, așa cum i-a lipsit și îmbrățișarea ei. Timpul petrecut departe de ea devine din ce în ce mai greu de îndurat.

- Îmi face plăcere să te aștept, șoptește Aimee înainte de a pierde controlul asupra corpului ei care o trădează din nou.

Nici buzele nu o mai ascultă și se abandonează total mângâierilor buzelor lui. 

Nu știe unde va duce această relație interzisă a lor, dar nici nu vrea să se mai gândească singură la viitor. Are multe lucruri să-i spună lui Elian, și-a tot repetat în minte cuvintele cu care să vorbească, dar, la fel ca și dățile trecute, parcă ceva o oprește. Parcă simte că nu trebuie să zică nimic. Prezența lui o face să uite toate acele cuvinte învățate pe de rost. Atingerea lui îi alungă întrebările. Căldura lui îi topește îngrijorarea.

- Ce mă fac eu cu tine? se întreabă Elian după ce își mai domolește apetitul destul de crescut.

- Mă iei de nevastă?? spune Aimee serioasă. Glumesc. Nu trebuie să faci nimic.

- Să știi că nu este o idee rea. O să mă gândesc la propunerea ta... Am atâtea lucruri să-ți povestesc.

- Și eu... Putem să nu ne spunem nimic?

- Te-a doborât un puști de cinci ani?

- Nu, nu m-a doborât, dar nu vreau să distrugem liniștea asta magică.

Chiar dacă și-a propus să nu mai lase nicio zi fără să discute despre familia lui, parcă acum nu-și mai dorește asta. Își dă seama că nici el nu a avut o zi normală, chipul lui frumos este umbrit de o mulțime de sentimente. Oboseală, furie, tristețe, supărare. 

Aimee se așează pe canapeaua voluminoasă încercând astfel să-și oprească tremurul ușor al corpului. Elian o urmează imediat întinzându-și trupul pe toată lungimea canapelei, sprijinindu-și capul pe genunchii ei.

Degetele ei lungi încep să deseneze linii fine pe chipul lui pornesc de la cutele adânci încrustate pe frunte, coboară apoi pe tâmple acolo unde îi pulsează o venă mai pronunțată, se opresc câteva secunde pe obrajii încordați, ating în treacăt buzele catifelate și se opresc sub bărbia tensionată. Apoi o iau de la capăt iar și iar. În tot acest timp, privirea lui neagră nu se desparte de ochii ei întunecați, dar calzi.