Fata cu vise alb-negru - Andreea Russo

Capitolul 12. Realitate

Deșteptătorul sună, păcat că nu are pe cine trezi. Dormisem doar trei ore, după care am luat plicul și am analizat încă o dată conținutul.

Am douăzeci și unu de ani, vreau să devin detectiv. Sunt fiica celui mai cunoscut detectiv din oraș, iar după ce l-am anunțat că sunt hotărâtă să-i urmez calea, îmi pune bețe-n roate, dându-mi un plic cu un caz închis din lipsa dovezilor cu douăzeci și patru de ani în urmă. Splendid, nu mai am motive să mă plictisesc.

Din start mi se dă peste nas și sunt pusă să lupt contra imposibilului. Genial. Anume cu imposibilul mă împac cel mai bine.

Mă îmbrac și cobor scările. Deja de patru ani, zi de zi, îi văd spatele:

— Bună dimineața, tată.

Iar cravata asta neagră, o detest!

— Bună dimineața, cum ai dormit?

— Minunat.

Ca întotdeauna, insomnie. Vise alb-negru. Dar am cui să-i zic asta?

— Ce planuri ai pentru azi?

— Nu ai să ghicești, am de gând să caut o tânără care a dispărut acum douăzeci și patru de ani. Pe atunci avea șaptesprezece ani, deci, sau găsesc un schelet, sau o doamnă de patruzeci și unu de ani.

— Hm, interesant. Îți urez succes!

În clipa următoare se aude soneria.

— Trebuie să plec, e Dio.

Fugisem din casă, la acel moment nu realizasem încă faptul că între mine și tata este o prăpastie enormă. Adesea aveam impresia că trăiesc cu un străin, dar simțeam o legătură profundă, nu poți avea sentimente făță de un străin.

Prietenia dintre mine și Dio apăruse atunci când ne-am dat seama că ambii suntem înnebuniți după motociclete, viteză și mister.

— Salut! Știi, Andana, tu chiar ești fiica lui.

— La ce te referi?

— Îmi zici că nu înțelegi cum tatăl tău mereu poartă aceeași cravată neagră, păi nici eu nu înțeleg cum poți mereu să fii îmbrăcată în blugi negri și jachetă de piele.

— Te rog să taci și să mergem.

— Unde?

— La arhivă.

— Da, chiar ai luat totul în serios. De ce nu-l întrebi direct unde este Mia? Cel puțin economisim timp.

Ai înnebunit?

Gata, din privire am înțeles totul.

Am fost mereu tăcută și rezervată. Cu Dio comunicam puțin. Aveam secrete, presupuneri și întrebări pe care le discutam cu mine însămi între patru pereți. Era înțelegător, iar eu îl apreciam pentru aceasta. Mă acceptase așa cum eram, fără încercări de a mă scoate din ascunzătoarea mea, glumea și mă ajuta de fiecare dată când aveam nevoie. Mulți ne perecepeau drept un cuplu.

Două contraste care se atrag. Dio era mereu plin de viață, glumeț, sociabil, avea și alți prieteni, dar niciodată nu mă prezentase lor. De fapt, nu mă deranja. Era firesc, făceam parte din lumi diferite care aveau un singur punct comun – noi.

Dio era stagier, motiv pentru care avea acces la arhivă. Tatăl său, domnul Affleck era de asemenea detectiv, partener cu tata și, cel mai bun prieten al acestuia. Copiii ai doi detectivi, doreau să devină detectivi. Ceea ce nu înțelegeam era motivul pentru care tata și domnul Affleck erau împotrivă ca eu să le urmez calea.

De câteva ore răscoleam prin diverse mape pentru a găsi cazul nostru. Dosarele vechi erau pur și simplu puse în cutii și oferite prafului.

— Dio, ai găsit ceva?

— Încă nu, doar poze cu trupuri fără cap, mâini, trupuri arse și murdare de sânge. Voi avea vise interesante la noapte.

Aruncă demonstrativ pozele pe masă.

— Dacă nu vom dormi aici, zic cu un zâmbet șiret.

— Sper că praful va obosi de noi înainte să se facă noapte.

— Știi, e bine să ai speranțe, doar speranța moare ultima.

— Îmi place ideea, mă bucur să aflu că nu voi fi ultimul care va muri, râdea.

— Și dacă nu o găsim, te-ai gândit la asta?

— Chiar crezi că o vei găsi?

— De ce nu?

— Pentru că nu e ușor să găsești o tânără dispărută cu douăzeci și patru de ani în urmă, iar dacă e să fim obiectivi, noi nu mai căutăm o tânără, căutăm o doamnă, dacă e în viață.

— Mai bine ascultă: Mia Renaldi, unica fiică la părinți, dispărută la vârsta de șaptesprezece ani pe data de șaptesprezece iulie. Domnul Renaldi era economist, iar doamna Renaldi — învățătoare. Ultima persoană care a văzut-o pe Mia a fost colega și prietena acesteia, Ella. După lecția de pian acestea și-au luat rămas bun și s-au îndreptat fiecare spre casa sa.

— Nimic nou, datele coincid cu cele din plic.

— Sunt sigură că multe date lipsesc, doar îl știi pe tata, s-a gândit la informațiile din arhivă.

— Propun să mergem să bem ceva, iar mâine să-i facem o vizită familiei Renaldi, cel puțin este adresa veche și avem de unde începe.

— Ție nu-ți pare straniu că nu este nicio poză? Nici cu Mia, nici cu părinții ei, absolut nimic.

— Din start mi s-a părut bizar acest lucru, pentru prima oară dau peste un caz fără poze.

— Hai acasă, iar mâine de dimineață vom porni la drum.

— Nu vrei să intrăm într-un bar?

— Nu azi. — Încă nu, doar poze cu trupuri fără cap, mâini, trupuri arse și murdare de sânge. Voi avea vise interesante la noapte. Aruncă demonstrativ pozele pe masă.

— Dacă nu vom dormi aici, zic cu un zâmbet șiret.

— Sper că praful va obosi de noi înainte să se facă noapte.

— Știi, e bine să ai speranțe, doar speranța moare ultima.

— Îmi place ideea, mă bucur să aflu că nu voi fi ultimul care va muri. Râdea.

— Și dacă nu o găsim, te-ai gândit la asta?

— Chiar crezi că o vei găsi?

— De ce nu?

— Pentru că nu e ușor să găsești o tânără dispărută cu douăzeci și patru de ani în urmă, iar dacă e să fim obiectivi, noi nu mai căutăm o tânără, căutăm o doamnă, dacă e în viață.

— Mai bine ascultă, deci Mia Renaldi, unica fiică la părinți, dispărută la vârsta de șaptesprezece ani pe data de șaptesprezece iulie. Domnul Renaldi era economist, iar doamna Renaldi — învățătoare. Ultima persoană care a văzut-o pe Mia a fost colega și prietena acesteia, Ella. După lecția de pian acestea și-au luat rămas bun și s-au îndreptat fiecare spre casa sa.

— Nimic nou, datele coincid cu cele din plic.

— Sunt sigură că multe date lipsesc, doar îl știi pe tata, s-a gândit la informațiile din arhivă.

— Propun să mergem să bem ceva, iar mâine să facem o vizită familiei Renaldi, cel puțin este adresa veche și avem de unde începe.

— Ție nu-ți pare straniu că nu este nicio poză? Nici cu Mia, nici cu părinții ei, absolut nimic.

— Din start mi s-a părut bizar acest lucru, pentru prima oară dau peste un caz fără poze.

— Hai acasă, iar mâine de dimineață vom porni la drum.

— Nu vrei să intrăm într-un bar?

— Nu azi.