Vieți schimbate

Capitolul 34 - final

O nouă dimineață a sosit. Soarele strălucitor își trimite razele calde ca să mângâie chipul ei rece precum porțelanul. Nimic din ceea ce se întâmplă nu face parte din lumea reală. Nimic din ceea ce a visat nu s-a adeverit. Nimic din ceea ce și-a dorit nu s-a îndeplinit. Din contră...

- Aimee! Ești gata?

Vocea Sarei se aude dincolo de ușa mare de lemn. Ar fi vrut ca viața ei să se oprească atunci când...

- Ce s-a întâmplat? Încă ești în pat! comentează Sara apropiindu-se moroconoasă de ea. Apucă în grabă un colț al cearceafului care o acoperea și îl trage deoparte, lăsând la vedere trupul slăbit și la fel de alb precum chipul.

- Nu vreau! ripostează Aimee fără vlagă încercând în zadar să rămână culcată. Brațele ei lungi sunt apucate strâns de două mâini ferme și calde. Mult prea calde pentru confortul ei.

Reușește cumva să ajungă în șezut, sprijinită mai mult de prietena ei decât prin propriile-i forțe.

- Astăzi trebuie să te ridici din pat. Nu-ți permit să mai zaci nicio zi aici. Ajunge!

- Vreau să mo..

- Să nu cumva să pronunți acest cuvânt! Viața ta va continua indiferent de ceea ce vrei tu. Înțeleg că ești distrusă. Înțeleg că te doare, dar ajunge... Nu poți continua așa... Trebuie să ieși la lumină. Trebuie să te trezești, să pui punct și să o iei de la capăt. Crezi că părinții tăi ar accepta să te lase în mocirla asta?

- Eu nu am mamă. A murit, ai uitat? Iar tată?... Nu știu! Parcă nu am avut niciodată... De ce a făcut asta? Cu ce i-am greșit?

- Nu ai greșit cu nimic. Nu este el sortitul tău și basta!

- Sortit!? Eu nu am așa ceva. Nu cred că s-a născut bărbatul care să iubească o femeie ca mine. Eu vreau doar să iubesc.

- La cât ești de slăbănoagă, cred și eu că nu te iubește nimeni! Când naiba ai mâncat ultima oară, când am plecat eu în vacanță?

Mâinile Sarei se plimbă nestingherite pe trupul roșcatei dorindu-și parcă să găsească un petic de grăsime catifelată pe care să se odihnească. Nu poate înțelege cum cineva poate să fie atât de slab. Nu pricepe cum a ajuns prietena ei să arate în asemenea hal.

- Exagerezi.

- Cum să nu! Hai că avem treabă! Vreau să mergem la salon, apoi la cumpărături, apoi facem câțiva pași prin parc și poate vizionam și un film.

- Tu mi-ai făcut programul pentru toată viața? De unde crezi că am eu atâta energie?

- Haide, Aimee! Ridică-te din patul ăsta! Revino-ți la viață pentru numele lui Dumnezeu!! Nu te-ai săturat să zaci în mocirla asta?

- Îmi place mocirla mea. Îmi place să stau aici unde nu este nimeni. Aici unde singurătatea este unica mea consolare. Singura mea mângâiere...

- Nu poți să renunți înainte de a începe să trăiești cu adevărat. Eu încă mai sper că ai puterea să depășești această pierdere și ca ești suficient de isteață încât să nu te lași doborâta de primul eșec în dragoste. O să vezi că în curând va apărea și bărbatul care îți va aduce fericirea. Sunt sigură că el este acolo, afară, și te așteaptă.

- Ești nebună dacă tu crezi așa ceva.

- Nu sunt nebună. Haide o dată! Trezește-te! Aimee!! Aimee!!! Mă auzi? Aimee!!

Strigătele Sarei pătrund până la urmă în mintea ei ajutând-o să se trezească și să deschidă larg ochii.

- Ce s-a întâmplat? șoptește ea mirată încercând să-și dea seama unde se află.