ESTHER & CAYDEN (Completă) - Slăbiciunea Mea Ești Tu #1

4. Esther

Sub un cort improvizat, înconjurați de crengi masive înnodate între ele, de parcă însăși pădurea îi îmbrățișau, într-un pumn strâns închis, protejați de orice și oricine, stăteau un grup de lupi în formă umană.

Alpha își ridică capul de pe harta pe care o avea larg deschisă în fața sa. Lupii ce-l înconjurau îmi urmăreau fiecare mișcare. Simțeau cu toții ce eram. Mirosul din aer striga.

Dagar.

Stăteau în semicerc privindu-ne înaintarea.
Erau imenşi! Nu era populația obişnuită a haitei.

Erau protectorii, cei care erau trimişi în misiuni ce necesitau forța brută, forță care în lumea unui lup poate face distincția dintre moarte și viață. Trecuse atât de mult timp decând nu mai văzusem alți lupi înafară de familia mea.

Amintiri se răzvrătesc în mine să iasă la suprafață. Înaintez un pas. Alpha se desprinde de harta sa. Ochii săi trec peste mine, într-o scanare rudimentară. Îmi urmărește postura. Degetele albite, strânse puternic în jurul rucsacului aproape gol, umerii încovoiați, caninii ce mi-au erupt peste buze, smocuri de blană erupte peste palme. Știu că mă înțelege fără să măcar apuc să spun ceva. Îmi aude lupoaica strigând, iar asta e de ajuns.

Dă din cap în semn pozitiv, iar semnalul nu-l ratez. Îmi venea aproape să zâmbesc când mi-am lăsat sacul să-mi cadă din mână. Olivia făcu un cerc în jurul meu. Simțea ce urma să fac şi deşi îi era teamă voia să-mi spună în felul ei că îmi era alături.

Nu-mi grăbeam mişcările. Nu-mi lua mult să mă schimb. Eram pregătită să fiu capabilă de a sări dintr-o formă într-alta în caz de un atac neprevăzut. Tata era special în felul său. Durerea transformării mă înfășoară, iar limba asta o vorbesc cel mai bine.

Lupoaica mi se alătură și împreună ghidăm oasele, mușchii pulsatorii, refacerea țesutului. Spatele îmi pocnește familiar, gheare mi se prelungesc, caninii mi se ascuțesc, craniul mi-e zdrobit și refăcut în nicio clipă. Când mă ridic în cele patru labe ceilalți lupi devin neliniştiți. Îşi aduc boturile în aer.

E un tril, un sunet, un cântec pe care transformarea unui dagar îl lasă, sau cel puțin așa mi s-a spus. Alpha se apropie de mine.

Olivia încearcă să mă oprească din înaintare, atingându-mi coada. Îmi întorc capul şi mârâi spre ea. E atât de mică şi în forma de lup abia îmi ajunge până la burtă.

Alpha mă priveşte în ochi. Înțelegerea se abate asupra privirii sale. Nu-și mișcă buzele, alege să-mi vorbească ca de la lup la lup. Telepatic.

《Esther. Ce s-a întâmplat ? Unde sunt ceilalți Oria ?》

《Alpha. Sunt morți. Cu toții. Vulpi. Se apropiară vertiginos. 》

Palma lui mare şi grea îmi obligă capul la pământ. Îmi era greu să mă abțin din a nu reacționa. Nu acum când îşi arată acceptarea era momentul să scap de sub control.

《Ești sigură? Că toți sunt morți.》

,,Cine credeți că i-a omorât?'', dar nu spun asta. Lupoaica mea mă derâde. Mă crede slabă că nu vreau să o spun.

《Da. Satul era în flăcări. Nu am mai primit niciun răspuns.》

,,Ne-am asigurat de asta" îmi ciripește lupoaica.

《Tu şi ceilalți lupi ne veți urma până la următoarea tabără. Vom merge apoi spre Saor. 》

《Precum îți este voia》

Mi-am lăsat gâtul expus spre el. Supunerea era moartea mea. Alpha se ridică, eliberându-mi capul. Odată cu mişcarea lui mi se lăsă deschise vederii lupii ce-l însoțeau.

Un scheunat îmi torcea stomacul. Lupoaica mea mârâi privindu-l. Nu, el, orice, dar nu EL.

*Cu nouă ani în urmă*

Aveam să mă ascund în noul meu loc secret. Trebuia doar să trec de copacii groşi şi de tufişurile cu flori roz înflorite care miros atât de bine încât îmi vine să le mănânc.

Am mers atât de departe încât nu îl mai auzeam pe Cay numărând. Lăbulețele mele alunecară pe o pată de pământ ce nu am văzut-o . Blana mea albă se umplu de noroi. Mama mă va certa că sunt neatentă. Dar alerg repede.

Cândva voi fi cea mai rapidă din întreaga haită. Găsesc uşor noua scobitură în munte. Mi-am ascuns aici o pereche de haine în caz că nu mai găseam locul a doua oară să mă pot lua după miros. Nu ajunsem bine să mă ascund în peşteră că îl şi simțisem pe Cay. Mă căuta. Dacă nu ar fi prietenul meu cel mai bun nu aş fi ştiut niciodată că se apropie. E atât de tăcut când vrea să fie încât nu îi auzi nici respirația. Ce îl dă de gol pentru mine e însă mirosul lui, brad, sare şi rugină. Îmi ridică blana pe vine de fiecare dată când îl simțeam.

M-am înfundat şi mai tare în peşteră. Ne plăcea să ne jucăm de-a vațea ascunselea. Era jocul nostru preferat. Cay trecuse mai departe ratându-mi locul. Când m-am asigurat că a trecut destul timp am ieşit din ascunzătoare îndreptându-mă spre copacul unde era casa şi pe care trebuia să îl ating ca să câştig.

Începusem să alerg când ceva se lovi în mine şi se rostogoli cu mine în zăpadă. Botul lui Cay îmi prinse gulerul. Îmi deschisem fălcile vrând să îl dau jos de pe mine. Îşi dăduse laba peste botul meu. Reuşesc să scap de sub el cu un surâs. Mă fugăreşte până la bază. Reuşeste să mă împiedice să ating baza copacului. Își învârte coada ca o morișcă. Botul lui rece îmi atinge urechea. Îl dădusem la o parte. El câștigase, dar nu voiam să-i dau dreptate. Pornesc într-un sprint.
El mă urmărește.