Deschide-te, închide-te

Se iscă un curent puternic în colibă în momentul în care solomonarul Reael deschise ușa, pătrunzând în încăpere. Propti cu grijă placa de lemn pentru a nu mai permite curentului să își facă de cap, apoi, cu mișcări precise, reaprinse cele câteva lumânări pe care vânticelul le stinse. Își dădu jos gluga pelerinei și privi către deschizătura ce o purta zidul din fața sa, zidul cel dinspre miază-noapte. Elementul care se opusese venirii sale aici avea să îi dezvălui, totuși, misiunea.

Lumina lunii bătea pe micul altar din fața deschizăturii. Pe altar era așezată o carte veche, învelită în piele de cerb și mâzgălită cu rune desenate haotic.

— Cartea Preoților, șopti solomonarul, atingând cu vârfurile degetelor o rună pe care o recunoștea ca fiind runa Prevestirii.

Apucă cu grijă învelitura sacră a cărții și își frecă degetele de material, simțind că îl arde pielea. Nu o putea deschide astfel.

          — Leigeil leam faighinn a-mach thu, pronunță Reael în limba veche. Deschide-te! ordonă el scurt, dar sigur pe el, vântul pătrunzând prin deschizătura din zid și învăluindu-l în acel aer misterios care îi dădea puterea.

          Lumânările se stinseră din nou, urmând ca în clipa următoare, cartea să se deschidă la o pagină cu rune ce descriau o instabilitate. Reael citi cu repeziciune, memorând drumul pe care trebuia să îl facă. După ce termină, cartea continuă să își dea paginile și să îl oblige să memoreze și alte rune, niște simboluri pe care solomonarii nu le înțelegeau și care acum îi întunecau mintea lui Reael. Țipă neputincios în fața puterii cărții și se aruncă în genunchi în fața altarului, având ochii pironiți în ceea ce îi era dezvăluit.

          Auzind țipătul venit din colibă, bardul Dopaes hotărî să intervină, fiind convins că Reael nu fusese în stare să reziste informației.

          — Tha e gu leòr, airson an-dràsta, șopti bardul, intrând în încăptere. Închide-te! porunci el cu fermitate, urmând ca toate paginile cărții să se dea înapoi.

          Bardul era unul dintre slujitorii druizilor din cetate. Îl ajutase pe solomonar cu riscul de a fi prins, așadar Reael îl răsplătise cu galbeni pe măsura ajutorului său. Părăsise cetatea cu grijă, îndreptându-se către locul în care îl lăsase pe Taemorus.

Aflase tot ceea ce avea nevoie despre locul în care se afla dragonul Chalain. Aceasta avea să fie o provocare. Îmblânzirea unuia dintre cei mai de temut dragoni din tărâmurile druizilor avea să îi crească rangul printre solomonari, se gândea el. Era nevoit să își caute o sursă de putere mai mare deoarece solomonarii se luptau între ei pentru teritoriu. Nu putea știi niciodată pe teritoriul cărui solomonar putea intra întâmplător, căutând un loc al său. Ce nu își aducea însă aminte dintre paginile care îl năpădiră cu informații era faptul că Chalain era un protejat al jurămintelor druizilor.

*

          Nu așteptase să se crape de ziuă ca să pornească în căutarea lui Chalain. Avea deja o stare de meditație în trupul său, deci putea deja să meargă spre fiorosul balaur al vânturilor de miază-noapte.

          Taemorus era aproape sufletul său pereche. Era un dragon din familia balaurilor de talie mică. Se strecura foarte ușor pe oriunde și era foarte ascultător. Reael îl îmblânzise în urmă cu șapte ani, când ieșise din ucenicie. Dar era momentul să își aleagă un dragon pe măsura puterii sale. Taemorus conștientiza acestea. Aveau o legătură puternică prin care își împărtășeau sentimentele. În lunga sa existență, Taemorus experimentase subjugarea mai multor solomonari. Nu mulți erau cei de care se atașase. Dar ei veneau și plecau. Acordarea ajutorului său pentru a găsi balaurul potrivit puterilor solomonarului era un ultim dar de camaraderie, chiar dacă avea senzația că avea aura legată de a sa.