Capitolul 9

614 29 3
                                    




Era o zi de duminică călduroasă, L.A-ul era același oraș agitat și zgomotos, iar eu eram în baie privindu-mă în oglindă și reperetându-mi în gând:,, Pot să o fac, pot să o fac, pot să o fac."
Nu-mi mai văzusem tatăl de șapte ani și emoția era mai intensă decât ura pentrul el...

Sincer, tata mi-a frânt inima cu mult timp înainte ca un băiat să facă asta și uram când în mintea mea retrăiam acea noapte terifiată care mi-a marcat existența.

Nu puteam să îl iert și îmi doream ca într-o zi el să plângă pentru mine așa cum am plâns eu penteu mama. El mi-a răpit mama de lângă mine, el și-a pierdut statutul de tată, el m-a rănit atât de mult, dar totuși o mică parte din mine își dorea să îl vadă.

Când am ajuns la penitenciar o apăsare mi s-a pus pe suflet și respiram din ce în ce mai greu, dar puteam să înfrunt ceea ce urma. Am ajuns într-o încăpere, iar eu și Matt ne-am așezat pe scaune ochii mei fiind îndreptați doar spre ușă.

Când am auzit un sunet ascuțit ochii mi-au rămas într-un punct fix și am împietrit când ușa s-a deschis și omul care mi-a dat viața a intrat. Era la fel cum mi-l aminteam doar că chipul lui era brăzdat de riduri, ochii triști și goi, fără picătură de fericire, lipsit de speranță și foarte slab.

Cu fiecare pas pe care îl făcea spre mine ochii i se umpleau de lacrimi de bucurie și chipul i se lumina. Durerea și retrăirea acelei nopți groaznice în mintea mea mă copleșeau astfel încât nu mi-am putut abține lacrimile.

- Eva, fiica mea, a murmurat emoționat când s-a așezat în fața noastră pe scaun.

- Da, am spus scurt clipind des pentru a-mi stăpâni lacrimile.

- Mulțumesc că ai adus-o, Matt. Scumpa mea, mi-a fost foarte dor de tine. Eu...nici nu știu ce să mai spun.

- Matt, pot să plec? Nu mă simt bine.

- Eva, te rog. Procesul tatei va începe curând și are nevoie de susținerea noastră. Este nevinovat. Am dovezi care confirmă asta!

- Draga mea, cum puteam să ucid femeia pe care o iubeam, mama copiilor mei? Am nevoie să-mi fii alături, a spus aplecându-se puțin spre mine și atingându-mi mâinile, moment în care am tresărit și mă uitam la el încruntată.

- Poate că nu ai ucis-o tu, dar este vina ta că ea nu mai este. Tu ai răpit-o de lângă noi și niciodată nu te voi ierta. De șapte ani de zile eu nu mai am mamă și nici tată, am rostit cu glasul stins, îndurerat și câteva lacrimi s-au prăvălit pe obrajii mei lipsiți de culoare.

- Iartă-mă, Eva!

- Nu mai pot sta aici, am spus ridicându-mă de pe scaun. Ne vedem acasă, Matt!

- Eva, a strigat tata în urma mea, dar nu m-am oprit. Am ieșit din acea încăpere și am plecat pentru că simțeam că mă sufocam. Chiar existau dovezi? Era nevinovat?

Am alungat toate aceste gânduri și după ce am coborât din autobuz mergeam pe stradă fără să am vreo destinație. Reîntâlnirea cu tatăl meu nu a fost atât de terifiată și îmi era milă de el... Am fost prea rea cu el? Greșisem? Eram bântuită de trecut...

Doar Matt era familia mea și gândul că în curând tata putea fi declarat nevinovat și eliberat, iar acest gând mă speria pentru că va trebui să convețuiesc cu el.

Tata arăta ca un cadavru printre cei vii, era secătuit de putere, de viață și distrus de tot ceea ce s-a întâmplat în urmă cu șapte ani. Eu am refuzat să-l ascult și știam doar ceea ce văzusem, și poate că lucrurile au fost diferite de la bun început, dar acum era prea târziu pentru asta.

Dragă inimă, de ce el?Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum