Dragă inimă, de ce el?

Capitolul 15

- Nu știu nici eu ce este între mine și el, dar când voi afla o să fii prima căreia îi voi spune, Eva!

- Mulțumesc. Și nu înțeleg reacția ta, Marina!

- Dacă te uiți în spatele tău vei înțelege!

Mi-am întors indignată capul și l-am zărit pe Emilian în compania unui băiat puțin mai înalt decât el, cu părul șaten deschis spre blond, ochii de un verde smarald strălucitor, un surâs șarmant și foarte chipeș, aproape că nu-mi mai puteam lua ochii de la el.

Oare cine era? Nu-l mai văzusem până atunci și eram intrigată de apropierea dintre Emilian si el.

Marina nici măcar nu se putea uita la acel băiat, ceea ce mi se părea foarte bizar pentru că ochii ei erau formați doar să admire băieți frumoși și bine îmbrăcați conform tendințelor așa cum era acel străin.

Un chicot zgomotos mi-a părăsit gura fără să vreau atunci când am realizat că Marina mai avea puțin și se băga spre masă, iar Brianna și Vanessa s-au încruntat fulgerându-mă cu privirile lor arzătoare.

- Ce? Am pufnit ridicând din umeri confuză.

- Nu vreau să fiu văzută, a borborosit Marina de sub masă, adică era complet sub masă, iar când și-a pus mâinile pe genunchii mei am tresărit.

- Ce naiba faci? Am șoptit aplecându-mă spre ea dându-mi o șuviță de păr după ureche.

- Dylan nu mă poate vedea, adică eu nu vreau să-l văd... niciodată!

- De ce?

- Eva, a rostit Vanessa prinzându-mă de braț și obligându-mă să scot capul de sub masă. După ce Marina s-a despărțit de Caleb s-a îmbătat și a făcut sex pe plajă cu Dylan!

- Ce? Am țipat uluită, și în următoarea clipă ea mi-a acoperit gura și mi-a dat un ghiont în momentul în care Emilina și Dylan erau lângă masa noastră.

- Bună, băieți, i-a salutat Brianna pe un ton amabil și puțin pițigăiat. Dylan, credeam că te-ai mutat din oraș!

- Așa a fost planul, dar părinții s-au răzgândit și uite-mă din nou aici și la același liceu atât de plictisitor, replică  cu un surâs enervant pe față.

- Bine ai venit atunci, i-a urat Vanessa făcându-i din ochi zâmbitoare.

- Aveți o nouă prietenă, deci. Eu sunt Dylan, a spus el întinzându-mi mâna prietenos, dar eram prea departe de el și asta însemna că trebuia să mă ridic, iar când am intenționat să fac asta, Marina m-a prins de picioare si m-a trântit înapoi pe scaun în timp ce Emilian și-a îngustat ochii uitându-se sceptic la mine.

Mi-am aplecat privirea stângenită, iar el și-a retras mâna puțin iritat.

- Se pare că acel scaun este ca un magnet, comentă Emilian săgetându-mă cu privirea, iar un mic chicotit s-a auzit de sub masă.

- Ați auzit și voi? A întrebat Dylan și amândoi își ciuleau urechile mai ceva ca o pisică și timp de câteva momente au stat liniștiți ascultând atent până când eu am scos un alt chicotit și ochii le-au căzut asupra mea, iar Brianna și Vanessa își mențineau zâmbetele forțate.

- Cred că sunt alegică, am mormăit scoțând un chicot și apoi un mic strănut.

- La ce?

- Nu cred că vrei să știi, Dylan, dar dacă tot insiști îți voi spune!

- Nu insist, replică râzând.

- Da, da. Sunt alergică la prietenul tău. Stai puțin să-mi amintesc cum îl cheamă, am rostit dur când ochii lui îmi cercetau întreaga față și maxilarul i s-a încleștat. Emilian? Da, sunt alergică la Emilian, am strigat pe un ton ironic care mi-a amuzat prietenele.