ESTHER & CAYDEN (Completă) - Slăbiciunea Mea Ești Tu #1

36. Esther

Sania cu provizii era trasă de câțiva lupi. Eram cu un pas înaintea lor, sania era în spatele meu. M-am poziționat în șir astfel încât să fiu cât mai aproape de provizii.
De drept aș fi putut sta în primele poziții ale rândului, dar tata m-a învățat mai bine de atât.
În cazul unui atac, proviziile sunt cele care trebuie apărate, evident proviziile și un anumit lup cu un ego mai mare decât Saorul și care se presupune că e viitorul Alpha.

Tata m-a învățat să stau cu ochii pe ceea ce contează și niciodată să nu-mi iau din vizor punctul fixat. Niciodată. Vreodată. Să fiu atentă să văd mai departe de aparențele comode.
Tata a avut să-mi dea o lecție, însă Lemona era cea care m-a ajutat să înțeleg cu adevărat de ce contează să știi ce să pierzi și cum să pierzi.

X Cu două luni în urmă X

O lăsasem pe Olivia la școala umană. Pff, școală. Mai mult o baracă care abia stătea pe picioare și în care se adunau copii de prin totate satele din împrejurimi pentru a învăța strictul necesar.

Mult nu se făce acolo, ca școală, dar contea să păstrăm aparențele. ,,Olivia e o fată obișnuită, uitați suntem oameni ca și voi" era mesanul pe care îl aveam de trimis tuturor vecinilor umani din sat.

Casa Lemonei miroasea a lămâie și ghimbir amestecate cu scorțișoară. Mirosuri destul de puternice cât să acopere mirosul de lup, în caz că un lup străin ar trece prin sat.

Bat la ușa întredeschisă, mai mult din obișnuință decât de necesitate. M-am obișnuit cu câteva mișcări de ale oamenilor, dar care sunt inutile pentru un lup. De exemplu bătaia la ușă. M-am asigurat că mă fac auzită pășind, iar asta e de ajuns anunț pentru a știi că sosesc.

Deschid ușa fără probleme, abia că era închisă. Un miros puternic de urzică fiartă mă lovește din hol și trebuie să-mi acopăr nasul și gura ca să pot face față mirosului. Intru în bucătărie, luptându-mă pentru aer.

--Unde e Lemona?

Esmil mestecă în oală. Ridică lingura și gustă puțin, apoi cu vârful lingurii îmi arată spre cuierul cu șorțuri.

--A ieșit.

Îmi răspunde. Aburii sunt atât de denși încât apă curgea de pe pereți. Iau în grabă un șorț și mi-l leg deasupra nasului. Pare că am o babețică imensă atărnându-mi de sub nas, dar mai bine bebeluș imens decât sufocată pe podea. E mai bine. Nu cu mult.

--De ce nu dechizi un geam?

Esmil lăsă lingura în oală.
Se scutură pe mâini și revine la masă, de lăngă soba improvizată. Are pe masă așezat un toc, pe care sunt adunate ciuperci tăiate bucățele. Strâmb din nas numai la vederea ciupercilor.

Esmil mai ia o ciupercă din bolul de lângă el. O pune pe toc și o taie cu destul de rapid cât să-mi stârnească arenția către abtitudinele sale în ce privește mânuirea cuțitelor.

--Nu mai avem geam. Un copil l-a spart cu o piatră și Lemona l-a acoperit cu prea multe cârpe ca să le pot da jos. E mai bine să țin ușa întredeschisă.

Esmil are o pasiune și aceea e gătitul. E om. Nu are simțurile dezvoltate pe care le ar avea ca lup, dar Zeiță, știa să gătească ca nimeni altul.
Dacă n-aș știi mai bine aș începe să-l suspectez și eu, la fel cu câțiva oameni, de vrăjitorie. Mâncarea lui, pur și simplu, ți se topește în gură.

--Am un mesaj.

Spun căutând un pahar în jur. Esmil îmi înmânează unul. Gata umplut cu apă și lămâie.

--Normal că ai un mesaj, altfel n-ai fi venit.

Îmi ridic sprâncenele până în tavan luând o gură din apa cu lămâie.

--Ce vrea să însemne asta?

Îl întreb din spate. S-a întors spre oală, unde își varsă ciupercile.

--Doar zic. Nu e vina ta. Așa ești. Rece, cumva. Îți vezi interesul și asta e. Nu ai veni aici dacă n-ar fi Lemona. Nu te impresionează gătitul, abia aștepți să pleci de cum începi să vorbești cu mine,

Îmi dau ochii peste cap. Asta da explozie hormonală.

--Vezi? Nici măcar nu ai ascultat ce am zis!

Îmi reproșează învârtind cuțitul în mână. Când a devenit atât de bun? Ce e cu dexteritatea asta a lui în a mânui un cuțit?

Ar putea să aibă dreptate, nu-l bag în seamă prea mult când intră în lumea lui și tot ce vorbește e mâncare și sentimente.
Mai iau o gură din apa cu lămâie.

--Unde vrei să ajungi cu asta? Eu sunt rece și tu plin de sentimente și înțelesuri. Bravo ție.

Se îroșește în obraji și cred că nu din cauza căldurii.

--Olivia are unsprezece ani și înțelege mai bine decât tine!

Spune apăsând puțin prea tare cuțitul printre felii.
Ridic din umeri. Nu văd sensul discuției ăsteia, înafară, bineînțeles, de a mă enerva.

--Îi transmiți tu mesajul sau vrei să o aștept eu pe Lemona?

Pentru un moment Esmil nu răspunde tăind în tăcere.

--Bine.

Îmi răspunde.
Dau din cap și înainte să am șansa să-mi deschid gura o simt pe Lemona.

《Vulpile atacă! Sunt aici.》

Iar aceasta a fost începutul sfârșitului.

X prezent X

Îmi ridic capul când rândul se oprește. Îl văd pe Cayden în vârful șirului.
Îl ține pe Palero cu spatele lipit de stâncă. Îmi las scuturile minții să se întredeschidă puțin.
Mă scutură ca un fulger.
Respir întreierat. Esmil îmi aruncă o privire de lângă mine.

《Ce se întâmplă?》

Îl întreb. El îmi răspunde cu puțin mai mult entuziasm decât ar fi necesar.

《Un gardian a făcut ceva și acum Beta îl pune la punct.》

Mândrie îi scutura blana. Mândrie față de lider.
În jurul meu lupii priveau cu atenție, senzații diferite transportându-se de la unul la altul. Mulți simțeau mândrie și respect.
Apoi Cayden se întoarce spre noi. Ochii îi cad peste mine, pentru un moment cât spune:

《Popasul îl vom face în câteva ore. În peștera galbenă.》

Înghit în sec și îmi continui și eu mersul în șir odată cu ceilalți.

#08.01.2018