Între abis şi paradis

2. Propunerea

Nu avea de gând să coboare la masă şi să se prefacă că totul e în regulă. Nu cunoştea pe nimeni acolo. Ce avea să facă? Să se prezinte pur şi simplu, să mânânce şi să se comporte ca o familie? Să poarte discuţii despre mondenităţi? Nici măcar nu ştia unde se află. Cât de departe ajunse de suburbiile New York-ului? Ce era cu tot acest mister?

Apoi i-au venit în minte cuvintele Aleidei „te vei căsători cu fiul meu în câteva săptămâni". Ce era asta? Un fel de glumă sau ce? Cum să se căsătoarească cu un necunoscut? O uşoară bătaie în uşa a trezit-o din visare.

-          Doamna Edinson insistă să coborâţi la masă. Aveţi nevoie de ajutor?

-          Spune-ţi femeii ăleia să îşi bage masa în...

-          Vă rog! A spus menajera indignată. Nu e cazul să reacţionaţi aşa.

-         Să nu reacţionez? Spune ea zâmbind. Ascultă-mă bine, spune-i cotoroanţei ăleia să îşi bage masa undeva, nu cobor, nu mă căsătoresc cu nimeni şi sunt destul de sigură că o să plec cât de curând  din casa asta. Nimeni nu mă poate ţine aici împotriva voinţei mele! Şi acum ieşi afară!

-          Dar...

-          Ieşi afară! A ţipat ea, începând să arunce cu lucrurile pe jos. A tras cuvertura de pe pat, a răsturnat bibelourile de pe dulapul de sub televizorul uriaş, zbierând ca o apucată şi a început să o lovească pe menajeră cu pernele de pe pat. Ieşi! Ieşi! Plecaţi dracului cu toţi care aţi urzit o asemenea stupizenie pe seama mea!

                                                                      ***

-          Ei bine? A întrebat Aleida plimbându-şi plictisită degetele lungi pe suprafaţa unei reviste de modă. 

-          Refuză să coboare.

-          Mai vedem noi.

A trântit revista pe masa de sticlă şi s-a ridicat aranjându-şi cutele de pe fustă. Paşii ei apăsaţi produceau zgomote puternice pe podeaua închisă la culoare a holului. A deschis uşa cu putere, şi şi-a plimbat tocurile câţiva paşi prin cameră.

-          Trebuie să discutăm puţin mai amănunţit. A spus ea serioasă.

-          Nu vreau să aud nimic! Vreau să plec acasă!

S-a ridicat din pat, cu ochii înlăcrimaţi şi dat să meargă spre uşă, însă mâna puternică a femeii a oprit-o, prinzând-o de braţ. 

-          Oh nu! Vei sta aici şi vei ascută tot ceea ce am să îţi spun. 

-          Nu mă interesează.

-          Ar trebui. Pentru că de asta depinde viaţa ta. Vrei să pleci? Foarte bine! Uşa e deschisă, dar uiţi un detaliu important: nu ai nimic! Nu ai bani, nu ai haine, nu ai mâncare. Lasă-mă să îţi explic totul pe îndelete ca să nu mai existe suspiciuni. Şi apoi vei lua o decizie favorabilă pentru amândouă dintre noi. Este foarte important.  

Ochii înlăcrimaţi s-au îndreptat în jos. Mâna femeii şatene a slăbit strânsoarea.

-          Am de gând să îţi fac o ofertă pe care n-o poţi refuza.

-          Te ascult. Pronumele de politeţe nu îşi mai avea rostul.

-         În primul rând hai să luăm loc. A întins o mână cu degete lungi, arătând spre marginea patului. Ea şi-a tras un scaun şi s-a aşezat în faţa ei. Trebuie să te rog să nu mă întrerupi. E o poveste lungă şi probabil îţi va lua ceva până să asimilezi şi să îmi dai un răspuns. Crede-mă situaţia e la fel de neplăcută pentru mine cât şi pentru tine.