Trăiri și Sentimente: Yvonne

Prima pagină - Cozonac

          Afară ninge puternic. Pot să văd asta, uitându-mă la peretele care este de fapt sticlă securizată, din camera de zi. Fulgii de nea joacă o horă pricepută doar de ei, pe ritmul orchestrat de viscol. Este un moment de reîntregire.
    
          Sunt pe canapea, în fața șemineului. Lemnele trosnesc în focul aprins. Probabil se simt bine sub sărutarea puternică a căldurii. Eu, tricotez. Nu am mai tricotat niciodată, dar până la urmă există o primă dată pentru toate, nu? Normal.
    
         În casă domnește un miros puternic de portocale, scorțișoară și cozonaci. Nasul îmi este gâdilat de aceste note ascuțite și plăcute. Pentru câteva clipe dacă inspiri aerul din casă, te poți simți ca acasă, indiferent de cine ești.
    
          Ambientul este foarte plăcut și liniștit. Camera de zi este decorată întru totul, doar bradul lipsește. Tradiția familiei Irwin este ca bradul să fie decorat în ziua Crăciunului. Așa că mă conformez.
    
          Pentru un moment mă opresc din tricotat. Mi se pare că aud soneria de la casă, sunând. Mă simt prea obosită să mă ridic de pe canapeaua albă din stofă pentru că acei cozonaci nu s-au făcut singuri.
    
          După câteva clipe, aud vocea bărbatului cu care-mi împart, de doar puțin timp, destinul și viața.

          — Yvonne! strigă din capul scarilor. Dacă auzi ușa aia idioată, continuă, coborând scările, de ce nu o deschizi?!

          — Simt că mă vor lăsa picioarele de durere. O poți deschide și singur! îi spun în timp ce-l văd că se așează în fața mea, iar eu îmi ridic privirea spre el.

          — Te-a pus cineva să stai în picioare toată ziua, în bucătărie?

          — Nu, dar așa e normal de sărbători. Nu știu cum este la tine în familie, dar la mine se gătesc delicatesele de Crăciun, nu se dau bani pe produsele gata făcute! Puteai să mă ajuți și tu...

          — Chiar te aștepți să îmi pierd timpul cu tine, în bucătărie, când puteam face orice, absolut orice altceva? râde ironic, împreunându-și mâinile sub piept.

          Mă deranjează cuvintele lui, mai ales că-mi știe situația și totuși nu încearcă să mă înțeleagă, ba chiar începe să se ia la harță cu mine.
    
          Începtul nostru de ceartă este întrerupt de soneria, ce se aude din ce în ce mai tare. Se pare că cineva este foarte nerăbdător să intre. Nu este de mirare, doar afară sunt minus zece grade celsius.

          — Acum! strigă, îndreptându-se spre ușă cu pași grei.

          Când o deschide, viscolul își face prezența în camera de zi. Trag mai bine plapuma albă și moale peste picioarele mele, așteptând să văd cine este persoana de la ușă.

          — Cât ați mai fi stat până să deschideți ușa asta nenorocită?! Am înghețat! strigă vocea feminină aflată în tocul ușii. Nu mă lași înăuntru, băiete? întreabă sarcastică.

          — Cum să nu, bunico! spune cu un rânjet tâmp pe față și își înclină un pic cu capul spre mine pentru a-mi face cu ochiul.

          Ăsta reprezintă semnul că teatrul nostru ca un cuplu îndrăgostit trebuie să înceapă. Bunica și restul familei lui, dar și a mea nu știu de fața reală a acestei relații dintre noi doi. Oftez, nu-mi place să mint, mai ales că știu care este adevărul, dar doar asta va menține fericirea familiilor noastre intactă.

          — Se vede că vine Crăciunul! N-am mai văzut o asemenea iarnă de mult timp! adaugă ea cu zâmbetul pe buze, punându-și haina în cuierul de lângă ușă și dându-și jos cizmele învelite cu zăpadă. Unde e nora mea preferată? zice și se uită în juru-i.