ESTHER & CAYDEN (Completă) - Slăbiciunea Mea Ești Tu #1

39. Esther

Kalu au fost dușmanii lupilor generații la rândul, la începuturi când încă eram doar o mână de lupi în existență, atunci când încă omul peșterilor nu se putea ține pe două picioare mai mult decât câteva momente. Sau cel puțin așa mi s-a spus. Ceea ce e relevant este că un kalu și un lup nu s-au înțeles vreodată destul cât să conviețuiască împreună. Nu, cum ar putea un lup locui cu oamenii, de exemplu. Însă strămoșii noștri au încercat, spre binele haitei să cadă la un acord cu Copii Soarelui. Ceea ce a mers și nu a mers, de-a lungul timpului.

Totul ca prin altă conjuctură de evenimente,  kalu mai apoi să ne devină prieteni, din nou, după un război îndelungat și necruțător, pe timpurile când mama și tata erau pui.
O perioadă din nou dușmani, iar o dată cu înaintarea omului în teritoriile  noastre am devenit amici. Termenul oficial folosit la adresare între unul și altul este de amic. Formalități.

Îmi îngreunează pleoapele numai amintindu-mi de trecerea lui Carbon, emisarul kalu favorit, prin Saor odată, când încă kalu ne făceau vizite frecvente, iar noi țineam legături strânse cu cei de peste piscuri.
Eu și Cayden abia eram ieșiți de sub blana mamelor noastre, dar eram destul de mari cât să găsim cele mai mici crăpături să ne strecurăm si să izbucnim scandaluri fierbinți.
Iar banchetele diplomatice erau o specialitate a noastră. Ce mai bun moment de a trage cu urechea în treburilor celor mari decât la un banchet oficial?

X Cu treisprezece ani în urmă X

Culoarul e pustiu de orice sursă de lumină, până și luminile de la banchetul din peștera alăturată nu reușesc să străpungă densitatea beznei. 
Un șuier de vânt tăios îmi mângâie poalele hainei. Aproape e deschiderea în peșteră ce dă spre balcon.

--Îți spun că e aici.

--Aș fi putut să fiu la masa mare, împreună cu Alpha în loc de asta, auh.

Îl trag mai tare pe Cayden de încheietura mâinii. Trebuie să stea aplecat, mai mult decât mine, cu capul între genunchi, crăpătura prin care ne-am strecurat părea să se micșoreze din ce în ce mai mult pre cum înaintam. Eram în palme și ne trăgeam în genunchi. Înghițeam praf, dar nu era nimic. Eram aproape. În curând.

--Shhh, că ne aude.

--Deci; asta e stupid.

--Atunci pleacă.

Îl las de mână. Sar din crăpătură pe culoarul principal. Aterizez pe vârfuri.
Fără zgomot. Bun. Tata ar fi mândru.
Cayden alunecă lângă mine. Încă nu crescuse mai înalt decât mine și era la aceeași înălțime cu mine.

--Și să te bagi în ceva prostie de una singură? După aia pe cine crezi ca o să cadă vina?

--Cum vrei.

Îi răspund.
Încerc să-mi folosesc simțurile si să prind dâra de fum care plutește fragil în aer și stă agățată pe marginea pereților.

--Cum ai ajuns să știi de Carbon?

Brusc Cayden își are fața atât de aproape că poate să-și pună bărbia pe umărul meu. Îmi trag sufletul în gât. Înainte de orice îl lovesc cu cotul în burtă.

--Ahh.

--Ți-am spus să nu mă mai sperii așa. Pe Zeița Luna de pe cer. Vrei să mor de spaimă?

--Nu poți muri de spaimă.

--Știi tu?

--Da, păi nu, nu chiar, nu am auzit pe nimeni să fi murit se o sperietură. Așa că-