ESTHER & CAYDEN (Completă) - Slăbiciunea Mea Ești Tu #1

45. Esther

Există secrete care așteaptă să fie dezvăluite pentru care te pregătești de dinainte, îți alegi momentul și timpul, iar aceea se numește o confesiune. Iar apoi există acele secrete îngropate atât de adânc în străfundurile ființei tale care nu trebuie sub niciun aspect sau fel să răsară la suprafață pentru că știi, știi că te vor și vor distruge tot ceea ce întâlnesc în cale.

Nu-mi amintesc îndeajuns din motivele care mi-au adus familia la decizia că ar fi bine să locuiesc o perioadă în Piscuri, dar știu că în acel timp, relațiile lup-kalu erau înșelător de prietenoase.

Carbon împinse ușa grea din lemn. Scârțâitul balamalelor se propulsează în ecouri de-a lungul casei. Îmi îndrept atenția spre camera încăperea pe care ne-o prezintă.

--O parte stă aici. E camera de baie, dar nu m-am pregătit pentru o asenenea cantitate de musafiri.

Carbon spune aplecându-se peste umărul meu.
Cayden îmi aruncă o privire cu înțeles.  Mofturi.

《Ai vreo altă idee mai bună?》

Îi trimit pe linia noastră de comunicare mintală.

《Nu am zis nimic》

《Nici nu trebuia. Am nevoie de Carbon.》

De ce mă explic lui? Poate mă simt vinovată de ceva sau responsabilă cu niște lămuriri.

--Aș vrea să luați masa cu mine. Avem atât de multe de puse cap la cap și de recuperat.

Carbon își încâlci mâinile între ele, degetele prelungi cu terminații în gheare ca tăciunele erau o imagine ce-mi aminteau atât de copilărie cât și de lecțiile de istorie despre războaie și cruzimea kalu.

--Acum?

--Da. Nu vreau să mai pierdem nici măcar un minut. Sunt lucruri importante ce avem de discutat. Repede repejor.

Bătu din palme, gheare pe gheare scrâșnind.

--Bine. Pe cine vrei la masă?

--Pe tine frumoasa mea și amicul tău lup.

Eram pregătită să arat spre Cayden, dar în următorul moment Carbon îl prinse pe Esmil de încheietură. Se apropiase de urechea lui și-i spuse:

--Miroși bine.

--Huh?

Esmil își încruntă sprâncenele, o paloare acoperindu-i obrajii.

--Te-aș putea rode, atât de bine miroși.

De ce e așa de nesimțit?
În toate amintirile mele Carbon era un unchi cu un zâmbet în colțul buzei și ochi luminoși nu creatura asta cu pene ciugulite, gheare ascuțite și gură plină de colți.

《Ai nevoie de ajutor?》

Mă abțin din a mă întoarce cu fața spre  Cayden. Întrebarea lui atât de considerândă uimindu-mă.

《 Mă descurc. Ține un ochi pe restul lupilor. Carbon are multe cameră făcute doar pentru cei cu aripi.》

--Indică drumul Carbon.

Îl îndemn ridicându-mi palmele pe frunte în salutul formal în fața unei oferiri spre cină în lumea kalu.
Deși kalu și oamenii nu au relații atât de închegate o bună parte din cultura lor e asemănătoare  cu a oamenilor poate chiar mai mult decât cu cea a lupilor.
Până și casele săpate în crestele munțiilor, nu sunt doare peșteri precum avem noi, nu, sunt construcții în interiorul peșterilor și câteodată deasupra stâncilor. O casă cu pereți ridicați și uși grele de lemn cu ferestre și sticlă!
Sticla e măreția kalu, fiecare suprafață posibilă a Piscurilor e acoperită de sculpturi în sticlă, sticlă pe orice suprafața posibilă.
Până și în casa lui Carbon. 

Ne conduce pe un hol somptuos sculptat în piatră cu arce și ogive, coloane se rotesc în spirale spre tavanul săpat în calcar.
Sticlă dintr-o bucată, oglinzii sunt susținute pe epereți spre o camera ovală în mijlocul căreia se află o masă dreptunghiulară la care ar putea ușor să încapă o sută de persoane pe o parte și pe cealaltă.
Fiecare pas pe care îl fac pot să-l urmăresc in oglinzi. Din reflecția mea văd obraji alungiți, ochi goi ce mă privesc flămânzi deasupra unor cearcăne adânci și a unei buze învinețite. Am avut zile și mai rele.
Prind spătarul primului scaun pe care îl găsesc.
E al treilea pe partea dreaptă de cum am intrat în încăpere. Destul de aproape de ușă, apropiat de aproape de unchi. Carbon îl așează pe Esmil în fața mea, iar acesta rămâne în picioare. Își scutură din aripi, câteva pene căzându-i de peste umeri.

--În sfârșit singuri.

Zâmbește când vorbește, dar tot ce aud e reproșul din spatele cuvintelor. Ar fi trebuit să-l contactez mai devreme. Ar fi trebuit să mă desprind de lupi de îndată ce l-am văzut. Dacă lupii sunt protectori fața de a-i lor, kalu pot deveni de-a dreptul tirani cu ceea ce cred că le aparține.

--Haide să nu ne mințim frumos, suntem doar la câteva camere distanță.

Știa ca mă refer la restul haitei.

Singurul semn ce-l trăda erau sprâncenele ușor încruntate în rest zâmbetul îi rămase pe față.
Își trase un scaun la dreapta mea după ce făcu o săritură peste masă, printr-o simplă bătaie a aripilor.
Da, poti să mă ajungi intr-o clipită si te poți năpusti asupra mea oricând, am primit mesajul.

--Am zece zile permisie de a vă adăposti in casa mea dupa care va trebui să raportez mai sus.

--Adăposti? Nu suntem fugitivi.

Țin să menționez deși amândoi suntem conștienți de atmosfera ultimilor anii, unul mai bine decât altul.

--Regulile, prințesă, așa sunt. Trebuie respectate. Acum, spune-mi unde e Sora?

Îmi mușc limba ușor, îl privesc pe Esmil din coltul ochiului.
Carbon își încrucișează brațele la piept și respiră adânc.

--Ai omorât-o.

--Ce?!

Chiar mă abțin să nu sar de pe scaun și sa fug cât văd cu ochii. Am un control destul de bun peste corpul meu. Tata s-a îngrijit de asta.
Dar, stomacul mi se întoarce pe dos oricât mi-e de gol tot pot să dau afară ceva acum.
Își trece o gheară pe sub bărbie.

--Ah, deci chiar așa a fost. Am simtit ceva în acel moment, dar nu eram sigur. Esther?

--Huh?

--De ce?

Iar asta îmi face lupul să-și ascundă botul pe sub labe, în mine.
E durerea ce-i vibrează în corzile vocale care îmi face să-mi regret toate alegerile de până acum. Se mișcă ceva vulnerabil în suprafața ochilor săi, Carbon mă privește așteptând un răspuns. Ceva, orice ce va face durerea mai mică.

--Era de  boală. S-a agravat vulpinismul. Mama, mama l-a contactat.

Îmi amintesc momentul. Gheare peste carne, strigăte, prea mult fum. Nu regret că am salvat-o pe Olivia. Ea mai avea o șansă.
Îmi îndrept spatele și continui.

--Era dusă. Casa era în flăcări. Nu se mai putea face ceva.

Un mușchi se mișcă pe obrazul lui Carbon. Ca un spasm. Urmează o liniște adâncă.

--Iar acum Olivia e bolnavă și am venit aici. Avem nevoie de ajutor. Cu totii.

--Esmil!

Dar Esmil nu mă ia in seamă și vorbește în continuare.

--Toată lumea se îmbolnăveste și moare. Numai moarte peste tot. Azi mătușa mâine cine, Esther? Tu? Mama? De ce nu poți să vezi cât de patetici sutem?

Panica îi alunecă prin toti porii. Se ridică brusc, degetele încleștate, pășește în spate, ochii agitați.

--Esmil controlează-te!

Devine heratic și începe să alunece de sub control. La naiba. La naiba.

#28.04.2018